Citat:
În prealabil postat de Florin-Ionut
Să înțeleg că dumneata îndeplinești condițiile atunci cînd ajungi într-un sfîrșit să te împărtășești? Devii dintr-o dată vrednic după post, rugăciune și spovedanie? Vezi, dacă e să meditezi mai mult, lucrurile nu sînt ceea ce par la prima vedere.
|
Eu? Vai de zilele mele! Cu cat trece timpul, cu atat realizez ca sunt cu mult mai nevrednic fata de cum ar trebui. Si orice straduinta de a ma schimba sau transforma, imi arata clar ca se putea muuult mai bine decat am incercat eu s-o fac. Cum as putea crede ca indeplinesc conditiile? Nadajduiesc doar ca Dumnezeu imi vede straduinta mea si nu ma va osandi mai rau. In plus, ma bizui mult pe duhovnic, pe care il accept din tot sufletul ca mijlocitor si rugator catre Dumnezeu, si de care fac ascultare fara sa ma menajez. Stiu ca mantuirea mea depinde de o astfel de ascultare, iar daca ar face ceva gresit, el va raspunde mai mult decat mine. Deci, daca sunt sau nu vrednic de dezlegari, nu eu, ci duhovnicul caruia
i-am spus tot, decide.
Citat:
În prealabil postat de Florin-Ionut
Și apropo de noroi, Împărtășania are și rolul de a ne curăți nu numai încălțămintea, ci și pe noi în întregime - trup și suflet. Parcă deliberat uităm că Trupul și Sîngele ni se dau spre iertarea păcatelor, spre curățirea trupului și a sufletului și spre viața de veci.
|
Dumnezeu sa aiba mila si multa rabdare cu noi. In dorinta de a ne indrepta (de obicei mai mult pe ceilalti decat pe noi insine), avem tendinta, nu din dragoste pentru aproapele, ci dintr-o falsa convingere ca am fi "traitori ai ortodoxiei curate", de a trage dupa noi pe cei care nu au ajuns nici macar intr-un stadiu de incepatori, si care, vazandu-ne atat de siguri pe noi, vor spune: "Pai... merge si-asa!"
Nu sunt aici pentru polemica, si promit sa las lucrurile in voia lui Dumnezeu. Vreau numai sa cred ca, daca tu nu ai inteles asemanarea cu incaltamintea plina de noroi, macar de o mica parte s-a indurat Dumnezeu si i-a luminat. Dumnezeu nu curata "si" incaltamintea noastra, ci intra in atributiunile unei morale simple. Parerea aceasta a ta (sunt convins ca Laura, citind atent, vede altfel lucrurile, desi, chiar daca ti-ar da
intru totul dreptate, "e de-ajuns o bâtă (Adevarul lui Dumnezeu), la un car de oale!"), desi aparent frumoasa, este indrazneata si mai ales confortabila. Dumnezeu ne invita sa cinam la El in Casa, iar noi stim ca El este bun si mult milostiv. Intai ne pregatim cu toata responsabilitatea si intram smeriti si sfiosi, bucurandu-ne de cinstea ce ni se face. Dar acolo descoperim oarecum nedumeriti si pe altii care trateaza Cina cu multa usurinta, sunt neglijenti, neingrijiti, usor nepasatori, spun bancuri mai mult sau mai putin deochiate, flirtreaza cu persoanele de sex opus si cine stie ce alte astfel de lucruri mai fac, fiind convinsi ca ei oricum nu pot gresi cat le poate ierta Dumnezeu. Si-atunci noi, care ne-am ingrijit pentru inceput si ne-am dat silinta sa fim asa cum ne cere "Sfanta Traditie" (daca vrei), cadem in sminteala, spunand: "Pai daca se poate cu mai putin post, cu mai putina rugaciune, cu mai multa libertate de miscare (intr-ale slabiciunilor lumesti), de ce sa ma mai strofoc atat? Dumnezeu ma iubeste si ma iarta, oricum, ca asta e menirea Sfintei Impartasanii: sa ma curateasca. Iar eu... o doresc din toata inima mea!..." Nu crezi ca e un mare paradox? Toti Sfintii Parinti vorbesc de smerenie si de lacrimi de pocainta. Unde este, fratilor? Cui se adreseaza Sfintii Parinti, daca nu crestinilor?
Iertare, si mantuire la toata lumea!