[cristiboss56]

Ceea ce „ne vine” să facem şi să spunem nu suntem noi înşine, ci reacţii automate născute din impulsuri inconştiente ale firii şi scheme de comportament şi simţire, la fel de inconştiente, prin care am învăţat să fugim de ce nu ne place şi să căutăm ce ne face plăcere, sau credem că ne-ar aduce plăcere.

Ne vom elibera acceptând aceste conţinuturi ale minţii automate, adică având o atitudine conştientă faţă de prezenţa lor şi faţă de neputinţa noastră de a ne elibera de ele altfel decât făcându-le pe plac. Aşadar, le acceptăm, dar nu le aplicăm, ci le oferim Domnului ca să ne scape El de ele, ca să ne vindece acel adânc din care ţâşnesc. Altfel, nu avem de ales decât să fim mai departe robii lor, sau să le negăm, să le refulăm iarăşi în spatele cortinei de nesimţire şi iresponsabilitate, să le lăsăm să facă pui şi să ne atace când ne e lumea mai dragă.

Prinderea gândului şi a pornirii încă din „faşă” e o adevărată luptă duhovnicească. Şi chiar dacă aceşti vrăjmaşi casnici ai noştri apucă să ne rănească înainte ca noi să ne oferim Domnului sau să lucrăm cu harul pe care ni-l dă ca răspuns, important este că noi acceptăm că ăştia suntem noi acum, dar că nu asta suntem chemaţi să fim, ci să devenim aşa cum ne va ajuta Domnul cu mila Lui.

Iubirea e împărtăşire şi, în acest sens, primul lucru pe care îl avem de împărtăşit Domnului este credinţa noastră în iubirea Lui mântuitoare, iar al doilea, păcatul nostru pe care să-l ridice de la noi aşa cum a făgăduit. Asta e iubirea Lui! Şi cu această iubire ne cere şi nouă să ne iubim unii pe alţii! Când vom iubi cu iubirea Lui vom lua şi noi asupra noastră păcatul celuilalt ca să-l oferim Domnului de îndată ce-i vom cunoaşte nemărginita iubire şi dorinţă de a ne ierta toate şi de a ne vindeca.

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 76-77)