"Smerenia deschide pe om cu totul lui Dumnezeu. Căci el nu mai ţine la nimic care ar fi al său, ci aşteaptă totul de la Dumnezeu. Dar smerenia e adusă în inimă de liniştirea care înseamnă nefrămîntarea omului de nicio grijă pentru ceva, dezlipirea completă de toate. Prin liniştire se ajunge la smerenie, la conştiinţa adevărată că nu eşti şi nu ai nimic prin tine. Smerenia te face că te socoteşti atârnat total de Dumezeu, făcîndu-ţi-L deplin evident pe El."

Domnul are grijă, când încântarea ne poate duce pe culmile mândriei, sau ale unei bucurii nerecunoscătoare, când cădem în judecăţi de genul "eu nu aş face aşa", sau când torentele vieţii ne fac să uităm, sau să credem că... merităm... Domnul are grijă să ne îndrepte cu un semn care ne aduce aminte că "tot darul cel bun şi desavârşit de sus este, pogorându-se de la Tine, Părintele luminilor"...