[cristiboss56]

De la Adam avem o mare conceptie despre noi insine. Totdeauna credem ca suntem ceva mai mult si credem ca ar fi o mare gresala sa ne socotim ca nu suntem nimic. E o patima nascuta din iubirea de sine si devine izvorul, inceputul si cauza celorlalte patimi, dar atat de subtila si tainica este aceasta mandrie, incat cei care o au nu o simt.
Patimile omului inchid usa mintii prin care Harul lui Dumnezeu voieste a intra si atunci Harul se retrage. Caci cum ar putea veni Harul sa lumineze pe cineva care se socoteste a fi maret, intelept si care nu are nevoie de nici un ajutor?
Aceasta patima a mandriei nu-i este placuta Domnului, caci El vrea sa cunoastem ca orice har si virtute vine numai de la El, singurul “vistier al tuturor bunatatilor”.
Iata caile prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem sa renuntam la mandrie si la increderea nemasurata in noi insine:
1) sa-ti recunosti nimicnicia, sa-ti dai seama ca doar prin tine insuti nu poti face nimic bun; oricine doreste sa ajunga la cunoasterea nimicniciei sale in mod practic, sa-si observe numai o singura zi gandurile, cuvintele si faptele si va vedea ca cele mai multe dintre ele sunt neintelepte si rele.
2) sa ceri ajutorul lui Dumnezeu cu caldura si rugaciuni smerite, sa pretuiesti acest ajutor si sa nu te increzi in tine, sau in vreo putere de-a ta;
3) sa fii intotdeauna inspaimantat de dusmanii nenumarati (vazuti si nevazuti), impotriva carora tu nu le poti opune rezistenta singur, precum si de piedicile numeroase pe care acestia le pun in taina in calea dobandirii virtutii;
4) sa te intorci cu mai multa putere la Dumnezeu, de fiecare data cand cazi in vreo slabiciune (patima, greutate, necaz, boala, amaraciune); deoarece El atunci te lasa liber ca sa-ti cunosti neputinta si nevrednicia, si sa te smeresti, pentru a fi socotit slab de catre ceilalti.
Aceasta este adevarata cunoastere de sine, cea prin care dobandesti “neincrederea virtuoasa in tine insuti”.
Dumnezeu nu intrebuinteaza mijloace de constrangere, de smerenie, decat atunci cand omul incepe sa se increada in sine. Atunci il aduce la cunoasterea de sine, ingaduind ca omul sa cada in erori, mai mari sau mai mici, in functie de marimea aprecierii pe care o are despre sine. Dar acolo unde nu exista socotinta de sine, cum a fost in sufletul Sf. Fecioare Maria, nu exista nici pericol de cadere.
Deci, daca se intampla sa cazi, alearga indata cu gandul la umila cunoastere de sine si cu rugaciuni fierbinti, cere de la Domnul sa-ti trimita adevarata Lumina, ca sa-ti cunosti nimicnicia si sa te increzi numai in El. [Sfantul Nicodim Aghioritul- „Razboiul nevazut”(12, pag. 15-18)]
Increderea in sine este cel mai mare si mai rau dusman al nostru , pentru ca ne arunca in aer fara mila si ne lasa nefericiti pe drumuri. Omul daca vrea sa nu se chinuiasca, trebuie sa creada in invatatura pe care ne-a dat-o Hristos: “Fara Mine nu puteti face nimic” .
Atunci cand cineva “se deznadajduieste de sine insusi”, in intelesul cel bun, atunci il afla pe Dumnezeu. Si atunci el spune: “Toata nadejdea mea spre Tine o pun”.
Hristos cerea mai intai credinta in puterea lui Dumnezeu si apoi facea minunea: “Daca crezi in puterea lui Dumnezeu, te vei face sanatos” – spunea. Nu precum spun astazi unii, in mod gresit: “Omul are puteri si daca crede in puterile lui, le poate face pe toate.”
In spatele acestei credinte egoiste se ascunde lucrarea diavolului si de aici porneste toata aceasta demonizare ce exista in lume. Unii ca acestia spun: “Dumnezeu ne-a dat minte ca sa putem face orice vrem”, si se autoproclama pe sine dumnezei. Nu se gandesc ca pentru a fi dumnezei dupa har, trebuie sa aiba harul lui Dumnezeu. Aici este incurcatura: facandu-se astfel pe sine dumnezei, in cele din urma ajung sa fie atei (fara Dumnezeu). [Cuviosul Paisie Aghioratul]