[adam000]

http://calindragan.wordpress.com/200...C8%99ania-des/

Intrebare: Va rugam sa ne vorbiti putin despre Sfanta Impartasanie, despre deasa Impartasanie. Poate cunoasteti problema de la noi din tara, referitor la cei doi mari duhovnici ai Ortodoxiei, Parintele Ioan de la Recea si Parintele Cleopa Ilie, care au pareri diferite. Ce legatura este intre parerile lor?
Parintele Rafail Noica: Intai as vrea sa indemn pe toti fratii sa nu impartim Biserica, sa nu se “polarizeze” Biserica. Nu trebuie sa gandim ca doi poli. Eu as zice ca cel mai drept ar fi sa gandim ca scoli diferite, pentru nevoi diferite. Eu nu stiu de ce este asa, si las in mainile Domnului, Care Singur stie sa mantuiasca pe om; dar s-ar putea ca in jurul Parintelui Cleopa Ilie sa se mantuiasca un anumit fel de om, iar in jurul Parintelui Ioan de la Recea, un alt fel de om – intr-adevar, nevoi diferite!
Aceasta viziune a intregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita scandale, ci este o traire mai adevarata, daca o traim in duh si in adevarul lui Hristos. Deci as vrea sa indemn pe toti fratii si surorile catre aceasta traire, sa stiti intai macar teoretic; dar rugati-va ca Dumnezeu sa dezvaluie, si noua, si Bisericii intregi, aceasta viziune – ca mi-e teama uneori de acest risc de polarizare. Si acesta este primul lucru.
Al doilea lucru pe care l-am vazut citind scrierile Parintelui Cleopa (am citit putin si am auzit putin din lucrurile nenumarate cu care ne imbogateste Sfantul Parinte), dar vad ca nu este asa de definita pozitia lui ca fiind impotriva desei Impartasanii. Din ce am citit eu, as spune ca lasa cel putin usa deschisa, dar are si o anume pozitie, si probabil ca pozitia aceasta este in legatura cu tipul de suflete pe care Dumnezeu vrea sa le trimita la Parintele Cleopa.
Iar, intre noi, eu zic asa: Domnul sa lumineze pe fiecare – daca sufletul meu are nevoie de scoala Parintelui Cleopa, apoi la scoala Parintelui Cleopa sa ma mantuiasca Dumnezeu (nu zic neaparat ca trebuie sa ne ducem la acest Parinte; dar oricare Parinte o sa dea blagoslovenie, mai rar pentru unul, si mai des pentru altul). Iar daca sufletul meu are nevoie de scoala Parintelui Ioan de la Recea, apoi sa am parte de scolirea in felul Parintelui Ioan. Deci trebuie sa avem ingaduinta, sa lasam “usi deschise” si sa dam posibilitatea lui Dumnezeu sa ne mantuiasca pe fiecare cum stie, fiindca omul nu este un obiect al productiei in masa ca in fabricile moderne.
Fiecare om este o alta mantuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodata in istorie si in toata creatia, si niciodata nu va mai fi. Si asta are de-a face cu maretia fiecarui om. Si deci fiecare este o cu totul alta cale decat oricare alt om, dintru nefiinta intru fiinta. Se aseamana caile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodata identice: precum razele unui cerc, cum descrie Avva Dorothei al Gazei.
In creatia lui Dumnezeu nu exista repetitie; se pare ca nici fulgii de zapada, cate miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cat mai mult fiecare om are felul lui! Acuma, ce se intampla? (Eu totdeauna am avut tendinta sa gandesc intre doua extreme, sa duc gandirea pana la capat, ba chiar adesea pana la absurd.) in Biserica Ortodoxa este oprita impartasirea mai des de o data pe zi. In Catolicism pot sa faca pana la sapte liturghii pe zi, si acel preot sa se impartaseasca de sapte ori. In Biserica noastra, nu.
As face un pas mai inapoi, in inceputurile facerilor lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu nu exista repetitie, dar in nici un fel si nicaieri. Dumnezeu face o data pentru vecinicie, si cuvantul lui Dumnezeu nu se repeta. Daca Hristos si-a dat Trupul si Sangele ca sa impartaseasca pe om, omul se impartaseste o singura data in toata vecinicia si e destul. Parintele Sofronie mergea mult mai departe; spunea ca si orice rugaciune, daca o spunem o data, si nici macar rugaciunea intreaga, doar cuvintele “Tatal nostru,” in deplina constiinta duhovniceasca, suntem mantuiti pentru vecinicie.
Adica, in gandirea lui Dumnezeu, in facerea lui Dumnezeu, mantuirea s-a facut. Dar ce se intampla: Noi care traim in timpul acesta al spiralei, al repetitiei, al renasterii, s.a.m.d. – cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii si a materiei – ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca sa ajungem la desavarsirea oricarui lucru pe care vrem sa-l desavarsim. Nimica nu se intampla ca pentru Dumnezeu: “Sa fie!” – si iata a fost. Pentru om nu este asa, el trebuie sa munceasca pentru aceasta cu sudoarea fruntii. Asa si la mantuire. Ce se intampla? Ne impartasim; dar am cunoscut oare harul, in intregimea lui, fiindca ne-am impartasit cu Trupul si Sangele lui Hristos. Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic – Doamne fereste! -cum de multe ori ne impartasim, cum spunem in Rugaciune, “nedeslusind Trupul si Sangele Tau”). Si atunci ce facem? Pai revenim, si revenim, pana cand repetitia – nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine – ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce repetitia.
Si revin la Biserica Ortodoxa, nu mai des decat o data pe zi, si o data numai intr-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe acelasi altar de doua ori in aceeasi zi. Ce este acest inteles al zilei? Pentru Dumnezeu este o data, o data pentru vecinicie. Vecinicia ce este? Nu este un “timp” care se desfasoara la un infinit matematic. “Vecinicia,” spunea tot Parintele Sofronie cu un zambet siret, “este foarte scurta, este numai o clipa”, doar o clipa care nu sfarseste, nu are desfasurare, este vecinicul prezent.
Ce este prezentul pentru noi? Am zis prezent, dar acuma cuvantul meu este deja in trecut, iar ce am in gandul meu este in viitor; cand il spun, s-a si dus in trecut. In scurgerea aceasta a timpului nu exista prezent. Din punct de vedere stiintific am putea zice ca prezentul este o fictiune. Dar noi nu zicem “fictiune,” fiindca nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru ca prezentul il traim: dar prezentul este un fel de limita intre trecut si viitor, care tot curge, curge, curge.
Vecinicia este invecinicirea acestei limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trait harul veciniciei inca de pe pamant, nu poate sa o conceapa macar. Noi, in cel mai bun caz, putem intelege vecinicia printr-o capacitate “filosofica,” la care ma refer eu acuma.
Deci vecinicia este o clipa, clipa scurta, dar sa nu ne inchipuim prea mult, fiindca nici nu putem in starea noastra – numai harul singur ne-o poate dezvalui prin traire. Dar, pentru moment, sa ne oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopti inchipuie moartea; iar ziua ce se incheie cu noaptea – chipul intregii vieti; iar intreaga viata este chipul veciniciei. Asadar o zi este chipul intregii vecinicii, chipul “zilei celei neinserate”.
Limitati-va gandurile la ziua de astazi, e destul trezvia aceasta – “Astazi de veti auzi glasul Domnului…”. Si acel astazi devine un fel de vecinicie; nasterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristica experientei vietii noastre de la nastere pana la moarte. Si deci ziua reprezinta in viata pamanteasca a omului un fel de “vecinicie.” Si Biserica spune: E un nonsens sa te impartasesti de doua ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ai nevoie sa insisti niciodata: o data – si pe veci! Dar care veci? Ei uite, traim un fel de “vecinicie” in douazeci si patru de ore.
Dar acuma merg mai departe. Daca “nu mai des de o data pe zi,” inseamna ca impartasania se poate primi in fiecare zi. Si Sfantul Vasile, dar si alti multi sfinti spuneau ca crestinii ar vrea sa se impartaseasca zilnic, ca sa incepem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare “vecinicie” s-o sfintim cu Dumnezeu.
Impartasindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trai poate chiar ceea ce cerem in Liturghie, “ziua intreaga, desavarsita, sfanta, fara de pacat.” Fara Dumnezeu nimic nu se poate face; ca si Mantuitorul a spus: “Ramaneti in Mine, ca altoiul in vita, ca fara de Mine nu puteti face nimic” – ca si cum ai taia o craca dintr-un trunchi, si se vestejeste. Si as zice ca, intr-o anume masura, o zi fara impartasanie este o zi in care ne vestejim duhovniceste.