[adam000]

... continuare...

Dar povestea noastra nu s-a oprit aicea. Experienta Bisericii este ca nu toti au intensitatea si ravna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; si atuncea a intervenit, prin intelepciunea, prin inteleptirea omului data de catre Duhul Sfant, si practica aceasta a abtinerii. De exemplu: “Cu cine esti, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Daca nu cu Dumnezeu, atunci ramai fara Dumnezeu si gusta si vezi. Iti place? Vrei asta? Ca Dumnezeu nu forteaza nimica. Si aicea intervine notiunea adevarat crestina de pedeapsa.
Pedeapsa inseamna “educare de copii” (pes in greceste inseamna “copil). Dumnezeu prin pedeapsa ne invata. Cum ne invata? Daca noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu nu ne trage catre El, ci zice: “Bine, incearca, gusta.” L-a oprit oare Dumnezeu pe Adam sa manance din pomul acela? Fructul nu a fost oprit. Noi cand zicem “oprit,” sa bagam de seama ce zicem, sa intelegem ce zicem prin “rodul oprit.” Pericolul este ca nu era “oprit,” nu l-a oprit Dumnezeu, ci a zis numai: “Adame..,” si asa mai departe. Acuma, vrei sau nu vrei? Daca Adam “nu a vrut,” Dumnezeu i-a dat voie, dar mai tarziu l-a cercetat; in cuvintele lui Dumnezeu, “Adame, unde esti?”, este un fel de a zice: “Te bucuri de asta? Nu ti-am spus Eu ca o sa fie moarte daca o sa mananci din asta? Ti s-au deschis ochii, cum ti-a spus sarpele? Asta era ce voiai sa vezi? Sa te vezi gol si sa te rusinezi? Te rusinai tu inainte sa mananci din rodul acesta? Goliciunea pe care Eu ti-am dat-o avea vreo rusine in ea? Nu te acoperea harul cu lumina lui? Te bucuri de ce esti acuma?”
Adam nu a inteles graiul lui Dumnezeu si a dus pacatul mai departe. in loc sa zica “Am gresit, Doamne, intr-adevar nu voiam,” a dat vina pe Dumnezeu. “Pai, femeia pe care Tu mi-ai dat-o.” Si Dumnezeu iarasi l-a lasat, si S-a intors catre femeie: “Hai sa-mi iau raspunderea asupra Mea, poate ca el Ma vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu. Bun, imi iau raspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai facut?” Si Eva raspunde in acelasi duh. Si atuncea ce se intampla? Pedeapsa, educatia: Adam trebuia sa guste din moarte si, gustand din moarte si din durerile ei, poate candva avea sa strige: “Miluieste-ma, Dumnezeule, gresit-am, nelegiuit-am inaintea Ta,” cum spunem in Canonul Sfantului Andrei. Si strigatul acesta al Prorocilor, “Pleaca cerurile si Te pogoara, Doamne, ca fara Tine nu ne mantuim!” Si “a plecat cerurile,” si S-a pogorat, si a preluat creatia Lui, reinnoirea omului. Dar vedeti ca Dumnezeu nu opreste, ci lasa, si asta-i pericolul cu Dumnezeu. Si asta se intampla si cu noi.
Paganii, fiind intorsi dintr-un intuneric al paganatatii, au simtit harul puterii vietii celei noi, au putut sa traiasca aceasta noua ravna a dragostei lui Hristos, oarecum ca Sfantul Pavel (desi el nu era pagan). Ceea ce era lumina in Vechiul Testament, in Lumina lui Hristos s-a facut intunerec; iar acuma, lumina in care marele Ilie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, facandu-se intuneric, cu aceeasi ravna mergea acest Pavel, “ca un al doilea Ilie,” sa distruga de pe fata pamantului “secta asta care indumnezeieste pe un om oarecare.”
Deci pentru ravna asta, buna in sine, chiar daca prost intrebuintata, Hristos Dumnezeu, stiind ce era bun in inima lui Pavel, vine si i se arata in Lumina. Dupa Lumina aceasta, Pavel orbeste (fiindca ce era lumina in Vechiul Legamant ramane ca intuneric fata de lumina Noului Legamant, fata de Lumina lui Hristos); si Pavel se preschimba, si cu cata insuflare poate sa vorbeasca el despre Cel pe care odinioara il omora si II prigonea, si devine marele stalp al Bisericii, si “Apostolul neamurilor.”
Cu timpul insa s-a introdus in viata si experienta Bisericii o anume “polaritate” intre ce este mantuitor si ce este ziditor – un paradox! Mantuitor este a se impartasi cu Hristos. Dar in unele cazuri se arata a fi mai ziditor unora sa nu se impartaseasca o vreme, pentru felurite motive. Si aceasta, mai ales incepand cu Sfantul Constantin cel Mare, cand toti membrii Imperiului Roman au trebuit sa se boteze, din porunca imparatului.
Da, crestinismul devenise religia noului Imperiu, dar daca nu toti devenisera crestini din convingere, nici constiinta lor nu era la inaltimea crestinismului originar. Si totusi, a inceput o perioada lunga in care Hristos avea sa “imparateasca cu sfintii Lui,” cel putin in masura in care Biserica a impartasit lumii, prin sfintii ei, viziunea ei dogmatica, teologia ei, canoanele, ca un fel de norma etica a societatii crestine. Crestine – dar numai intr-o oarecare masura, ca aceste norme, aceste “valori,” formal acceptate de “toata lumea,” au suferit mult amestec cu ipocriziile si vicleniile unei omeniri, care in realitate niciodata nu a primit pe Hristos. Mircea Eliade zicea ca doua mii de ani nu au fost destul omenirii ca sa inteleaga mesajul lui Hristos.
In aceasta “imparatie” a lui Hristos pe pamant cu sfintii Lui, care au dat canoanele si normele, felul de a fi, etosul si etica morala, omul nu a stiut sa traiasca niciodata lucrul acesta, asa cum Adam nu a stiut sa traiasca in Rai; si, in loc sa se apropie de Dumnezeu, omul s-a instrainat, “i s-a urat cu binele,” cum zicem noi. Totul era asa usor, biserici la doi pasi una de alta, preoti cati vrei, cu duiumul, te puteai impartasi orisiunde, orisicand si in fiecare zi: Raiul pe pamant! Ei, nu a fost sa fie asa, fiindca omul nu a stiut sa-si traiasca Raiul, si atunci Biserica a recunoscut nevoia de a indeparta putin impartasania, de a introduce un “pelerinaj,” un post, si asta ca omul sa vina la impartasanie cu o constiinta ascutita cat de cat, sa simta “pe pielea lui” ca este ceva important.
Caci ce vedem noi? Pai pe popa, care are o lingurita cu o bucatica de paine si un pic de vin. Cum zicea un preot care intreba pe parohieni; “Stiti cu ce va impartasiti? Stiti ce este impartasania?” “Apai cuminecatura, Dom’ Parinte.” “Si cuminecatura ce este?” “Apai impartasanie, Dom’ Parinte.” Si nu o mai scotea la capat. Si asa, am ajuns intr-o situatie in care omul nu mai are nici o notiune despre cele sfinte; nici ca un pacat este un pacat, si nu cunoaste “nici gustul harului.” Si atunci de unde sa incepi? Pai incepi punand cateva stavile, infricosand putin pe om, si aici trebuie multa bagare de seama, ce fel de infricosare, nu ca sa-l alungi pe om de la Biserica, dar ca sa-i trezesti o oarecare constiinta, sa-l increstinezi putin cate putin si sa-l aduci la impartasanie, la lucrul cel mantuitor, mai des.
Asadar se intampla ca neimpartasania poate fi in unele conditii – cum am spus mai sus – mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, si acum ne vedem in aceasta epoca postmoderna. Iar daca va ganditi la cuvantul acesta, este un cuvant vadit eshatologic; pentru ca modernul nu are o epoca oarecare. “Modo” pe latina inseamna “astazi.” Deci suntem in “post-astazi,” suntem in ziua de “maine” deja, si viata tragica pe care, intr-un anume sens, am simtit-o mai mult noi, pribegii in strainatate, in sensul ca, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram straini in pamant strain, intre neamuri straine, cu legi straine, totul era strain.
Si acolo, daca am tanjit catre Biserica, apoi tanjirea era vie, si era simtul mortii in noi, si de aceea s-au facut multe innoiri, ca si pentru Israil in pribegiile lor vaviloniene. S-au innoit si ei intr-o oarecare masura, dar vreau sa zic ca acuma vine si aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) si peste tot neamul ortodox, vine urgia “Noului Veac,” New Age, postmodernisrmtl, sau cum vreti sa-i spuneti, pe care l-am trait noi deja in Apus, si se nimiceste viata Bisericii, se reintroduce vechiul duh al paganismului pana la capat.
In America, de mult, de zeci de ani, exista inregistrate biserici sataniste: asta-i numele lor, si gata, sunt inregistrate in lege, si fac acolo ce fac. Vreau sa zic ca s-a terminat cu epoca aceea “usoara;” acum din ce in ce mai mult este cernerea, si tare mi-e teama ca o sa vedeti si voi, dragi studenti, in zilele acestea… cine stie?
Deja, spune Preasfintitul, unii oameni – probabil botezati crestini ortodocsi – nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca sa zic asa, normal pentru zilele noastre. Pregatiti-va pentru acestea, si pentru mai rau. Cernerea este: “Vrei, Adame, sau nu vrei? Daca vrei, esti cu Mine; daca nu, ti-am spus.”