[adam000]

... continuare ...

Cuvantul din Apocalipsa, “De acum, cel ce nedreptateste mai nedreptateasca, cel ce spurca mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea si cel sfant mai sfinteasca-se” arata ca acum e un fel de “a face ce vrei”. Si aicea, iarasi zic, este pericolul pentru om de a se prapadi. Dar in prapadul acesta pe care-l traim pe pamant se poate naste si constiinta (care a inceput poate mai ales in pribegie) unei nevoi mai mari de impartasanie mai des. Si imi inchipui ca va fi simtita nevoia aceasta din ce in ce mai mult si in Romania, si in Grecia, si in tarile acestea unde Ortodoxia a fost prigonita ca la noi, celelalte tari de sub comunism, unde, avand indaratul nostru o inertie de doua mii de ani de istorie, greu se schimba lucrurile.
In Apus, unde eram ca niste craci taiate din trunchi – cu craca poti sa faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu – dar vreau sa zic ca acolo imediat am resimtit nevoia de mai mare apropiere de Sfanta impartasanie. Aicea este inca lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai tine. Si va spun inca un lucru: sectarii si catolicii (greco-sau romano), romanii botezati in orice secte, nici nu-si dau seama in ce masura traiesc si ei din sangele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respira.
Un pastor protestant Elvetian a venit de doua ori in vacanta in Romania, si asa de mult a indragit tara aceasta si Biserica Ortodoxa, incat pe cei doi copii ai lui i-a botezat ortodox la noi in tara, desi el si sotia lui au ramas protestanti – ca imi inchipui.ca nu voiau sa faca scandal in biserica lor (nu stiu exact, dar cam asta este problema clasica a lor). Si el zicea entuziasmat ca in Romania parca si natura este altfel simtita, si m-am bucurat sa aud asta, ca eu stiu ca asa este. Asta se exprima in teologie in niste “formule” pe care le invatati. Dar uite ca “formula” a izvorat dintr-o experienta traita concret de cineva care a vazut ca natura este sfintita.
Cum sa nu fie sfintita, cand in toata Romania sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai putin de doua mii de ani – nu stiu ce se intampla in Transilvania pe vremea lui Bukow – dar de vreo doua mii de ani se tot sfinteste apa la Boboteaza, si se sfinteste toata firea cu apa sfintita, si oamenii se impartasesc, cat de cat. Si sectele care traiesc aici la noi nici nu-si dau seama cat traiesc din aer ortodox.
In Apus, unde acest “aer” nu exista, sub presiunea modernitatii, duhovnicia apuseana din ce in ce mai mult da faliment, si din ce in ce mai multi dintre credinciosii apuseni se intorc catre Ortodoxie. Ortodoxia, sa stiti, este mult mai apreciata in Apus decat aici, in tara noastra -bineinteles, in cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceristilor etc, dar cei ce apreciaza cat de cat duhul, poate nu devin ei insisi ortodocsi (ca si pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie si o cinstire, pe care rar o gasesti intr-un ortodox in locul de bastina. Si aicea este un moment paradoxal: suntem in situatia Evreilor de pe vremea lui Hristos, in care noi suntem pe pozitia de a ne pierde mostenirea, spre profitul strainilor sau paganilor. Adica paganii L-au primit si iubit pe Hristos, si neamul Lui l-a lepadat. Si de aicea mai mult nevoia unei impartasiri, pentru ca, pur si simplu, sa putem supravietui.
Stiu ca sunt oameni care se impartasesc zilnic. Si chiar si Parintele Sofronie, cand il intrebau oamenii: “Ce sunteti voi, calugarii, ce faceti? Ce vreti voi, de ce deveniti calugari?”, Parintele Sofronie le spunea, le explica in cuvinte ca acestea: “Noi am vrea, daca am putea, sa incepem fiecare zi cu Sfanta Liturghie.” Dar cum stiti, inalt Preasfintite, la noi o Sfanta Liturghie nu inseamna doar o slujba la care zicem “Amin,” “Doamne miluieste!” La noi toti se impartaseau, in principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe saptamana, de trei ori ne impartaseam; aveam de patru ori, mai toti se impartaseau de patru ori. Nu puteam mai des, dar daca ar fi fost zilnic, ne-am fi impartasit ca in Saptamana Luminata, cand toti ne impartasim zilnic (in afara de Luni, fiindca ne-am luat noi un canon ca numai Lunea sa nu ne impartasim, fiindca in noaptea de Pasti mancam o bucatica de carne, fie ea si “simbolica,” una pe an, si atunci, fiindca am mancat carne, nu se impartaseste decat preotul care slujeste).
Dar am simtit o nevoie din ce in ce mai mare de impartasanie, si cred ca o sa vina si aicea, o sa se resimta o nevoie din ce in ce mai mare pentru impartasanie des, dar intre timp subzista aceste doua tendinte care dau doua scoli diferite.
Acuma nu vorbesc de vrednicie si nevrednicie, fiindca toti suntem nevrednici; este vorba de o calitate de nevrednicie, care face ca pentru unii este mantuitor si ziditor sa se impartaseasca mai des, sau chiar zilnic. Pentru altii este mai ziditor sa se abtina, poate ca sa intareasca lucrarea – simtul pocaintei. Asa cum se canta intr-un Tropar din aceasta saptamana a Postului Pastilor – “Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita, dar imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa;” deci sa starneasca un pic de ravna, de dor, de “dureri mantuitoare.” Dar, pana la urma, imi inchipui ca o sa ramana nevoi diferite.
Si, in concluzia acestei teme, as zice ca trebuie sa fie asa: duhovnicul sa fie cel ce hotaraste in cazul fiecarui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva. Si, as zice, nu numai omul ca individ, dar poate si ca loc – cine stie daca bietul Ardeal, care a cunoscut atata prigonire de la 1700, si pe Bukow, si altele, nu are nevoie de impartasire mai des. Si cine stie care-i situatia in Moldova! De ce Parintele Cleopa este in Moldova si Parintele Ioan este in Ardeal?
Sunt lucruri pe care nici nu-i nevoie sa le scotocim prea mult, ci doar, fiecare dintre noi sa ne socotim inaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastra, si sa ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, si sa vedem cum ne randuieste Dumnezeu mantuirea noastra.
In rest, atitudinea cea mai sanatoasa este sa lasam la discretia duhovnicilor, si sa stim ca sunt mai multe cai, si mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, si ca noi toti formam o singura Biserica.
Sfantul Apostol Pavel spune: “Cel ce mananca sa nu defaime pe cel ce nu mananca, iar cel ce nu mananca sa nu judece pe cel ce mananca, pentru ca Dumnezeu l-a primit, caci si unul si altul multameste lui Dumnezeu;” deci amandoi sunt pe calea cea buna.
Acum mi s-a limpezit si un alt gand in legatura cu Sfanta impartasanie. Anume, ca teologic ar fi poate mai drept sa zicem “impartasanie des” decat “impartasanie deasa.” Pentru ca “des” se refera la viata noastra practica, o viata compusa din ciclicitati (zile si nopti, toamne si primaveri etc); dar chiar aceasta viata, candva, se va trai ca o singura “zi,” o singura clipa (de pilda, la Judecata de Apoi). in schimb impartasania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin insasi esenta ei – o data pentru totdeauna.
Alt gand pe care l-as impartasi fara zabava este ca niciodata, in legatura cu nici un subiect, nu trebuie sa uitam contextul deplin din care face parte elementul pe care il gandim. in cele de mai sus, m-am nevoit sa raspund cat de strict la insasi intrebarea pusa; insa nu trebuie uitat tot restul contextului vietii mantuirii in Biserica: rugaciunea, postul, mult-discutata “pregatire,” pocainta, sufletul, vecinicia, Dumnezeu.. Cugetul Bisericii este. “intreaga-cugetare,” acocppoauvri; “intreaga” – si in sensul de “sanatoasa” (“intreg la minte”), si in sensul de integritate a viziunii. Fara aceasta, riscam sa ne impartim in diferite tabere, “mainistii” sau “picioristii,” uitand ca este vorba de intregul trup, unde nici mana, nici piciorul nu pot fi dispretuite. Riscam sa uitam ca ce este important, in final, este ca toti sa ne intalnim “la Poarta Raiului,” cum ne zicea Parintele Cleopa