[laurastifter]

Sunt întru totul de acord cu Fani71!!!
Toate mesajele ei sunt foarte pertinent argumentate, în duhul evanghelic al dreptei socotinţe sau, cum îmi place mie să spun, al gândirii critice creştine. :)
Întrebarea mea (recunosc, este, de fapt, o provocare...) se adresează celor care consideră ascultarea necondiţionată drept virtute, bine moral intrinsec şi, implicit, socotesc nesupunerea drept păcat.
Dacă neascultarea, disidenţa, reprezintă un păcat în sine (indiferent de împrejurări), atunci datele pe care le-am menţionat despre acel monah sunt suficiente:
se află în neascultare faţă de superiori; ergo: trebuie pedepsit.
Dacă veţi spune aşa, însă, vă voi dezvălui identitatea persoanei puse în discuţie... şi atunci... veţi fi tentaţi să vă retrageţi afirmaţia. :)
Doar că nu veţi putea face aceasta decât acceptând principiul potrivit căruia valori creştine autentice sunt libertatea de conştiinţă şi discernământul duhovnicesc, iar NU OBEDIENŢA.
Şi nu, nu-i nici din BOR monahul cu pricina şi... nici măcar nu trăieşte în epoca noastră.
Doar că el şi-a dorit conştiinţa a fi liberă întru Hristos, iar nu supusă unor instituţii.
El a iubit o Persoană, n-a idolatrizat o serie de legi.
Şi totuşi, a făcut... neascultare atât faţă de autorităţile eclesiastice legitime, cât şi faţă de cele civile.
Cum rezolvăm problema?
a. Îl excomunicăm pe monahul disident?
b. Acceptăm ideea că ascultarea necondiţionată nu este o valoare creştină?
c. Păstrăm principiul ascultării necondiţionate şi, totodată, spunem că monahul nu a păcătuit şi, deci, încălcăm principiul noncontradicţiei din logică?
a, b sau c?