22 decembrie 1989 - ziua în care comunismul a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/pre...noi-a-istoriei
În Rusia, unde circa 60.000.000 de oameni au fost uciși de către regimul comunist, dintre care 70.000 de clerici și 30.000 de monahi, comunismul nu a fost condamnat de stat, dar Biserica a recunoscut ca sfinți mai mult de 1.700 de martiri din această perioadă. În ziua de 16 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat: „Noii mucenici și mărturisitori ruși, care prin suferințe de necrezut și-au pecetluit devotamentul lor față de Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat grăuntelui evanghelic, care, murind, a dobândit înviere și viață nouă. Acum din acest grăunte binecuvântat răsare ogorul îmbelșugat al înnoirii duhovnicești a poporului lui Dumnezeu. Nevoința mucenicilor și a mărturisitorilor a întărit Biserica, devenind temelia ei cea tare (2 Tim. 2, 19)”.
Alexandr Soljenițîn, autorul „Arhipelagului Gulag” (actul de acuzare la nivel mondial a comunismului), declara că torturile din închisorile românești au fost mai grele decât cele din U.R.S.S. Pe 18 decembrie 2006, România, prin Președintele țării, a condamnat oficial comunismul. Raportului care a fost întocmit cu această ocazie i s-au adus, pe bună dreptate, multe critici. Însă, pe lângă cele declarate oficial de către statul român, este firesc ca Biserica să aibă și altceva de spus despre victimele comunismului.
Lupta duhovnicească a mărturisitorilor
Cu opțiuni politice diferite, cu vieți diferite, mulți dintre deținuții politici nu au cunoscut înainte de închisoare adâncurile vieții duhovnicești. Dar intrarea lor în temniță a fost determinată de împotrivirea, într-o formă sau alta, față de comunism, perceput ca o batjocorire a adevărului, a binelui: „Nu am putut să ne pângărim sufletele. Intrați în această bătălie, nu am avut simțul proporțiilor, dar am acceptat martiriul” (Ioan Ianolide). Unii dintre ei, mai ales preoți ori călugări, au fost conștienți încă de la început de lupta duhovnicească pe care o aveau de purtat și și-au asumat crucea mărturisirii. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, fost stareț la Mănăstirea Tismana, a fost în numeroase rânduri bătut, izolat, înfometat, terorizat mai mult decât ceilalți deținuți, pentru faptul că spovedea și împărtășea. Trupul i-a cedat și a murit în închisoare pe când exclama: „Văd lumină! Văd numai alb! Numai alb!”.
Tot la fel a murit întemnițat și Părintele Ilarion Felea, autorul „Religiei iubirii”. Părintele Daniil Sandu Tudor, dându-i-se hârtie pentru a scrie o apologie a sistemului comunist, a scris pe zeci de pagini o critică a acestuia; când a sfârșit-o, a fost ucis. Unul dintre marii intelectuali creștini ai perioadei interbelice, Mircea Vulcănescu, ucis în torturi pentru apostolatul creștin pe care îl făcea în închisoare, a lăsat ca testament cuvântul: „Să nu ne răzbunați!”.
Ca mulți alții, toți aceștia au înțeles că
esența spirituală a prigoanei comuniste a fost despărțirea omului de Dumnezeu și aruncarea lui în necredință și în iad. Pentru cei care cred că sistemul comunist a fost doar o dictatură ca oricare alta și nu înțeleg că scopul adânc al lui a fost de natură spirituală, mărturiile arată că cele mai cumplite torturi au fost aplicate celor care nu voiau să se lepede de credință, cu scopul de a-i determina să apostazieze. În special în Reeducarea de la Pitești, apogeul terorii l-a reprezentat folosirea celor mai diabolice și blasfemiatoare mijloace de tortură pentru a-i transforma pe credincioși în necredincioși.
Cine a stat în spatele atrocităților? Este insuficient să spunem că au fost demnitarii comuniști, români sau neromâni. La Pitești nu era ura omului față de semnul său, ci ura diavolului față de om: torționari și torturați erau deopotrivă țintele distrugerii sufletești ale celui care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Astfel, cei care și-au pierdut viața, dar și-au păstrat credința, au câștigat o bătălie împotriva diavolului. Și nu puteau fi biruitori împotriva diavolului fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Cel care pe toate le poate i-a întărit să rabde ceea ce carnea nu poate răbda, asemenea mucenicilor cunoscuți în istoria Bisericii. De aceea, dacă prin căderea comunismului nu sesizăm în primul rând o victorie împotriva răului spiritual, ne situăm la nivelul unui succes omenesc.
(Ierom. Dosoftei Dijmărescu - Revista Cuvinte către tineri, Mănăstirea Putna, 2010)