[sophia]

Nu vad ce cauta in aceasta discutie martirii intru credinta.
Aceea este o alta discutie. Ei erau altfel, Dumnezeu ii "coordona", era cu ei tot timpul.
Eu nu stiu cata frica aveau ei, ce ganduri. Erau singuri sau nu in viata lor (unii chiar isi lasau familii - vezi Sf. Adrian) si plecau la moarte. Nu stiu ce simteau si de ce o faceau.
Si dece totusi nu-i salva Dumnezeu. Nu stim multe, deci nu putem discuta asa despre ei.

Pe de alta parte sa nu uitam ca insusi Iisus a avut frica de moarte (vezi In Ghetismani, chiar pe cruce s-a simtit parasit de Tatal sau). Partea lui omeneasca.

Iar aparearea credintei s epoate face numai murind, ducandu-te la moarte? Eu asta nu inteleg. Pe unii i-a luat pe unde erau, dar altii au ales lupta.

Pentru mine credinta nu este compatibila cu lupta, cu razboiul, cu violenta.
Un crestin nu are voie sa se sinucida, dar nici sa omoare pe aproapele. Si atunci?

Ma intreb de unde vin oamenii pe acest forum (si nu numai) cu idei atat de aberante? Si de ce doresc moartea?
Chiar nu au cunoscut partea frumoasa a vietii?
Stiu ca este multa suferinta in ea, dar...

Si ma surprind cu atat mai mult aceste ganduri, cu cat nici nu stim bine unde ne ducem si ce va fi cu noi. Este doar o fuga de fapt. Fugim de viata
de pe pamant.

Cred ca toti avem frica de moarte. Nu stiu ce mecanisme se pun in miscare la sinucigasi, de capata atat curaj.

Eu ma intreb acei care se duc voluntari pe front in diverse tari si mor pentru cauze straine lor (ce are romanul cu probleme politice din alte tari de ex.) nu se cheama ca se duc la sinucidere?

O serie de ganduri si de intrebari...