Mulțumesc...
"În lumea consumistă și globalizată actuală, pare că nu mai cunoaștem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspirație care depășește standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanță în Caraibe (sau măcar la Sinaia...), o familie asigurată financiar. O dragoste călduță (nu te mai ostenești să-ți dai seama măcar dacă-ți iubești sau nu cu adevărat partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ți umpli orice spațiu liber... Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleșitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conștienți de sine. Ei nu-și mai pun niciodată întrebări ca: De fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea și auzi doar ca să fiu șofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta ? Condamnarea acestui gen de fericire este totuși în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viață occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacție <elitistă> în fața unei fericiri <populare>. Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că fiecare-n parte este săracă și extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeții puri și extatici cât și consumiștii complet imbecilizați de bere și televiziune. Suntem cu toții, de fapt, o combinație între cele două cazuri, și idealul uman ar putea să fie, în consecință, o viață împlinită și decentă material străbătută din când în când de fulgurațiile nebunești ale marii și adevăratei fericiri."