[cristiboss56]

Fraţii mei,
Mai întâi, e dreptul vostru să alegeţi ce anume iubiţi şi ce nu. Aici se vede clar că Dumnezeu este Iubire, pentru că, deşi ne iubeşte şi ne-a dăruit libertatea, totuşi nu se răzbună pe noi şi ne aşteaptă, asemeni unui părinte care-şi iubeşte fiii. Câtă vreme trăim, avem timp să înţelegem că este nefiresc să nu iubim Iubirea.
Apoi, celor dintre voi care cred că Dumnezeu nu merită iubirea lor, datorită unor necazuri sau nedreptăţi din viaţă, le spun că niciodată Dumnezeu n-a dorit răul cuiva. Căci Iubirea nu poate dori răul asupra celui iubit. Aşa cum nici noi n-am face rău celor ce-i iubim. Dimpotrivă. El Însuşi suferă cu fiecare suferinţă de-a noastră, cu fiecare nedreptate ce ni se face, cu fiecare faptă rea pe care o săvârşim, pentru că noi înşine suntem făcuţi după chipul Său. Prin urmare ar fi ilogic ca El să dorească răul a ceva ce este al Său. Dacă n-a ezitat să se răstignească pentru noi pe Cruce, cum oare ne-ar dori răul?
De aceea, cred că mulţi dintre voi Îl iubiţi pe Dumnezeu undeva, în adâncul vostru, dar nu iubiţi Biserica, probabil din pricina greşelilor clerului. De aceea, aş vrea să vă explic mai bine legătura dintre Hristos şi Biserică.
Chiar Hristos şi-a dorit o Biserică, motiv pentru care îşi alege Apostoli, pe care îi trimite la propovăduire, aceştia rânduind mai departe episcopi, preoţi şi diaconi. Ar fi greşit să înţelegem însă că Biserica este formată numai din cler. Ea este alcătuită şi din credincioşi. Practic, Biserica este o mare familie, care urmează lui Hristos-Dumnezeu, în speranţa desăvârşirii veşnice. Astfel, Biserica are Cap pe Hristos, dar Trupul ei este alcătuit din marea familie a clerului şi a credincioşilor. Nici unii nu pot exista fără alţii.
Acum, să discutăm despre greşelile clerului. Acestea nu afectează cu nimic sfinţenia Bisericii, căci ea vine de la Capul ei, Hristos. Este şi motivul pentru care oricine se poate sfinţi şi îndrepta în Biserica lui Hristos. Dacă sfinţenia ar porni de la cler, atunci ar fi o problemă. Însă nu clerul este generatorul sfinţeniei, ci Dumnezeu. Altfel, trădarea lui Iuda ar fi distrus existenţa Bisericii încă dinainte de naşterea ei. Prin urmare, greşelile clericilor nu pot fi atribuite Bisericii, pentru că ar însemna să le atribuim direct lui Hristos. Ceea ce este absurd.
În schimb, clerul nu are decât trei mari roluri, după cum Hristos l-a întemeiat: transmite sfinţenia lui Hristos oamenilor, îi îndrumă pe aceştia către Hristos şi administrează partea văzută a Bisericii, în comuniune cu credincioşii. Fiecare din aceste trei mari roluri se împlineşte prin multe activităţi ale clerului. Ei bine, aici este zona unde clerul poate greşi. De aceea, toţi sfinţii şi clericii îmbunătăţiţi ne îndrumă să căutăm pe acei clerici care ne pot folosi sufleteşte şi ne pot fi părinţi sufleteşti. Criteriul de alegere ne este furnizat chiar de Hristos, când spune că omul se poate cunoaşte după roadele lui.
Am spus de părinţi sufleteşti. Aici apare un alt motiv de supărare a unora dintre voi pe Biserică, deoarece susţineţi că omul se poate desăvârşi singur, neavând nevoie de Biserică. Sau mai spuneţi că nu Biserica stabileşte adevărul.
Permiteţi-mi să vă spun că acestea sunt păreri aparent frumoase, dar copilăroase. De ce?
Cu toţii ştim că cel mai complicat lucru din viaţă este să faci o alegere. De aceea, libertatea este pe cât de frumoasă, pe atât de delicată. Subiectivismul din noi ne poate fi cel mai mare duşman, alături de manipularea celor ce ne sunt potrivnici. Este şi motivul pentru care toţi înţelepţii spun că orice alegere ar trebui să se facă în foarte mare cunoştinţă de cauză. Iar aceasta presupune cunoaştere, pe care trebuie să o primim de undeva. Cea mai bună cunoaştere nu poate veni decât de la Dumnezeu, prin Biserica Sa. El însuşi spune că viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Ea are rolul şi capacitatea de a ne furniza datele necesare unor alegeri bune şi înţelepte, ferite de pericolul subiectivismului sau al manipulării.
Biserica ne pune la dispoziţie această cunoaştere nu stabilind ce este adevărul (cum bine spun unii), căci nici nu poate, ci propovăduind Cineeste Adevărul, care este Hristos, după cum El însuşi se autodefineşte (Calea, Adevărul şi Viaţa). Mai mult, logica ne spune că nu pot fi mai multe Adevăruri, după cum nu pot fi mai mulţi Hristoşi. De aceea, nici nu pot fi mai multe Biserici ci doar Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Altfel, dacă mergem pe ideea că fiecare om are adevărul său, ar însemna să avem o anarhie totală, cu 7 miliarde şi ceva de adevăruri. Adevărul nu-l stabileşte majoritatea, numărul, rasa, culoarea, sexul sau orice altceva ce ar veni din partea omului. Din contră, pentru a se evita acest haos, fiecare om este înzestrat ontologic cu o matrice sufletească a Adevărului, numită conştiinţă. Din păcate, ea poate fi pervertită, motiv pentru care unii ajung să numească răul bine şi binele rău.
Tocmai de aceea, Biserica procedează asemenea unui părinte cu copilul său. El, deşi ar face doar ceea ce îi place, trebuie să fie educat şi îndrumat să facă ceea ce trebuie şi îi este cu adevărat de folos. Ştim cu toţii că asta presupune, la un moment dat, chiar şi nemulţumirea sau supărarea copilului, dar aceasta se datorează doar faptului că un copil încă nu înţelege pe deplin existenţa umană. Cam la fel este situaţia şi când vine vorba de creşterea noastră duhovnicească: câtă vreme suntem necunoscători ai Adevărului, nu tot ceea ce ni se pare că e bun pentru noi este cu adevărat bun.
Acesta este, de fapt, şi motivul pentru care toţi greşim, fie clerici sau credincioşi. Din fericire, Dumnezeu nu doreşte să ne pedepsească, ci să ne îndreptăm, punându-se la dispoziţie prin Biserica Sa. Chiar şi atunci când Biserica a anatematizat pe cineva, pronunţându-se în plenitudinea ei, nu a făcut-o cu bucurie, ci cu durere, doar pentru ca acela să-şi dea seama de eroarea în care se află şi să se îndrepte. De altfel, nimeni din Biserică, cler sau credincios, nu are puterea de a osândi pe cineva, ci doar de a-l mustra spre a-l îndrepta, desigur cu duhul blândeţii.
Dar ştiu din propria-mi experienţă, că în viaţă cel mai greu este să te împaci nu cu Dumnezeu sau cu Biserica, ci cu propria ta părere. De asta se spune că cel mai mare duşman al tău poţi fi tu însuţi. Uneori, ne vine foarte greu să recunoaştem că tot ceea de am crezut că este bun, adevărat sau frumos, este de fapt nociv, fals sau iluzoriu. Dar nu este imposibil de făcut acest pas. De ce?
Pentru că, în esenţă, orice greşeală este doar o lucrare greşită a virtuţii dragostei, a darului iubirii, a chemării la sfinţenie. Aşa apar patima, fanatismul, indolenţa, ura (o iubire inversă adică) şi toate celelalte. Dacă veţi studia cu atenţie toate cele pe care Dumnezeu le numeşte rele, veţi vedea că există un numitor comun: iubire eşuată. În sens biblic o spun, adică iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşa ajungem de ne facem rău nouă înşine, celor din jur şi chiar mediului natural.
Din fericire, dragostea, iubirea, sfinţenia pot fi regăsite, atâta vreme cât trăim şi ne dorim aceasta. Pentru a ne ajuta, Însuşi Dumnezeu îşi începe misiunea Sa printre oameni, după cum vedem în Evanghelia de azi, doar cu un scurt îndemn: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”
Pocăinţa nu este decât revenirea la iubirea autentică.
Alegerea vă aparţine, dragii mei fraţi.