[Mosh-Neagu]

@Zargan si Cristian, mare pacat pentru risipa de intelepciune pe care ne-ati pus-o la dispozitie. Am citit raspunsul lui Florin din care practic nu am priceput absolut nimic (desi s-au spus multe, dar fara sens). Si unui pom, daca-i spui cu dragoste sau cu patima, doua vorbe, pana si pomul are o reactie raportata la vorbele tale. Din pacate, toata intelepciunea se risipeste in cele patru vanturi, fiindca nu are aderenta. Si iarasi spun: cine altcineva ar mai putea primi atat de mult ajutor de la Dumnezeu si ar ramane cu sufletul pietrificat? Cu cat mai mare e mila lui Dumnezeu, cu atat creste indaradnicia din noi!... Si nu pricepem, nici daca ni s-ar pune dinainte sute de benere cu intrebarea "Cui slujim?", ca ne-a dat Dumnezeu sansa sa ne nastem ortodocsi, iar noi preferam sa fim judecati dupa legile unor neamuri care n-au avut sansa noastra, si nici nu pot participa la "cina" cea promisa! Iar asta in cel mai fericit caz, ca daca am vorbi de vreo pedeapsa pentru indaradnicie, e o alta poveste.
Despre rugaciunea lui Iisus, am mai vorbit si cu alta ocazie, dar oricat am vorbi, niciodata nu s-ar epuiza aceasta tema. Fara sa stiu ce si cum fac altii, eu ma stiu pe mine: sunt atat de slab incat ma sperii si ma cutremur fiindca simt ca sunt cu mult mai departe decat am crezut vreodata ca sunt. Ma chinui intr-o parere, nu in rugaciunea lui Iisus, dar macar ceva acolo, cu care sa adorm si cu care sa ma scol, in minte: "Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am si nadajduit intru Tine!"; sau: "Fa cu mine semn spre bine, ca sa vada sufletul meu ca Tu m-ai ridicat si m-ai mangaiat!"; sau "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta!", si alte cateva asemenea, care-mi vin in minte din cand in cand. Si totusi, cand se dezlantuie vanitatea din mine, le uit pe toate, nu mai stiu nimic, ridic tonul si ma cert fiindca ma supara o nedreptate!... Si nu pot sa nu recunosc faptul ca e atata fatarnicie in toate cate le scriu incat ma doare enorm si ma trimite catre acea deznadejde, ca si cum, toata osteneala ar fi in zadar... Ei, da, imi revin repede, si realizez cum ar fi trebuit sa procedez, dar de ce in acele momente, n-am fost in stare sa strig in inima mea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!"? Unde eram cu gandul? Cui apartinea sufletul? E adevarat, cu cat ne ostenim mai mult, cu atat mai napraznic se napustesc imprejurarile cele nefaste, chiar si prin cei mai apropiati, pe care parca uneori nici nu-i mai recunosti, prin rationamentul diferit fata de altadata! In primul moment te doare si reactionezi, dar de fapt realizezi ceva mai tarziu ca si celalalt este tot o victima, ca si tine!
Nu poti, mirean fiind, si traind in atatea slabiciuni, sa faci fata "arsenalului" de care dispune inamicul. Toata "munitia" pe care o are in dotare, este arvunita de catre tine, si nimic din tot ce are, nu-ti este strain. Ca atare, chiar meriti ceea ce ti se intampla. Ba poate cu mult mai mult!