Crucea stăreției
Nu după mult timp a fost eliberat și trimis la Patriarhia din Peci, unde era nevoie de slujitori. Acolo a fost așezat ca egumen. A început aici deprinderea Rugăciunii inimii. Pentru calitățile lui, a fost pus după aceea stareț la Mănăstirea Pokainița. Nu era foarte încântat de această ascultare. „Stăreția, mărturisea el mai târziu, mi-a fost întotdeauna greu de purtat, căci trebuia să-mi alipesc gândurile de grija pentru cele materialnice, pentru obște și oameni“. Dar a primit mustrare în vis de la Hristos, Care purta epitrahil, omofor, iar deasupra lui încă un epitrahil. Domnul i-a spus: „De ce te lupți, câtă vreme nu ai ascultare? Peste tot unde ai fost pus stareț M-ai supărat cu stăruințele tale să fii dezlegat de aceasta. Să nu mai faci asta! Să știi că orice ascultare primită trebuie împlinită cu multă dragoste, râvnă și însuflețire, fără să bagi în seamă pizma și răutatea celor din jur“. Atunci Hristos a pus epitrahilul pe grumazul lui, zicând: „Aceasta este crucea pe care trebuie să o duci“.
În Iugoslavia, viața de după război nu a fost una ușoară. Tututor celor care veneau la el pentru sfat, părintele Tadei le spunea să își pună în primul rând nădejdea în Dumnezeu, pentru că „atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, Îi dăm Domnului prea puțină încredere. Trebuie să răbdăm multe dureri ale inimii, pentru ca sufletul nostru să se slobozească de legăturile rele ale cugetului nostru. Astfel, sufletul pricepe că orice reazem al său de pe pământ nu înseamnă nimic, și zice: „Nu am pe nimeni care să mă înțeleagă“. Sufletul nostru caută dragostea statornică. Așa ceva nu se află pe pământ. Numai Domnul ne poate mângâia“.
Șederea oamenilor pe pământ reprezintă împlinirea unui canon de pocăință. Nu prin faptul că ne plângem întruna de ceva Îl supărăm pe Dumnezeu. Îl supărăm atunci când păcătuim, nu când ne întoarcem către Dânsul ca spre ruda noastră cea mai apropiată.
|