[cristiboss56]

- Părinte, când există zgomot la ascultare sau dacă pentru lucrul de mână trebuie un motor care face zgomot, noi ce să facem?
- Atunci când lucrul de mână este vreodată zgomotos, ajută mult psalmodierea înceată. Dacă nu puteţi spune rugăciunea, cântaţi. Este nevoie de răbdare. Atunci când vin cu vaporul este mult zgomot. Stau într-un colţ, închid ochii ca şi cum aş dormi, pentru a nu mă deranja lumea, şi cânt. Şi ce nu cânt! Cânt de mai multe ori „Cuvine-se cu adevărat...”, „Sfinte Dumnezeule..”. Vaporul face şi un zgomot care se potriveşte cu psalmodierea. Şi se face ison la „Cuvine se cu adevărat..” al lui Papa-Nicolau şi la „Sfinte Dumnezeule..” al lui Nilos. La toate se potriveşte acest zgomot. Cânt cu mintea, ia parte însă şi inima.
Cu toate acestea, cred că nu atât zgomotul exterior deranjează, cât grija. Zgomotul nu-l aude omul decât atunci când vrea, însă grija este greu să o eviţi. Mintea este baza. Ochii pot privi ceva şi să nu vadă. Când mă rog, pot privi, dar fără să văd. Umblu şi pot privi un peisaj etc., dar fără să îl văd. Când cineva nu este obişnuit să spună rugăciunea în mijlocul zgomotului, pătimeşte aceasta din pricina ca mintea nu este dăruită lui Dumnezeu. Trebuie ca omul sa ajungă la distragerea dumnezeiască, astfel ca să trăiască liniştea lăuntrică şi sa nu fie deranjat de zgomot în timpul rugăciunii. Ajunge la acel punct al dumnezeieştii „distrageri” în care nu mai aude zgomote, sau le aude când vrea, sau mai degrabă atunci când îi coboară mintea din cer. Şi va ajunge la acest punct dacă va lucra duhovniceşte, dacă se va nevoi. Atunci va auzi numai când el va voi.
Când eram în armată, am spus odată unui camarad evlavios: „Ne vom întâlni în cutare loc”. „Dar acolo există megafon”, mi-a zis. „Dacă vrei, îl auzi; dacă nu vrei, nu-l auzi”, i-am răspuns. Când mintea este în altă parte, auzim? Acolo în pădure, în apropiere de colibă, au golit muntele cu drujbele. Când citeam sau mă rugam şi eram adâncit în acestea nu auzeam nimic. Când mă opream, pe toate le auzeam.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 189-190)