În prealabil postat de leonte
Dupa aproape 10 ani am ajuns sa pot sa practic meditatia crestina, iar la aceasta realizare nu as fi putut sa ajung fara sa ma documenteze cu privire la fenomenele biologice care se petrec in trupul omenesc in timpul pacatului, al pocaintei, al rugaciunii, ....
Introducere
Daca m-as fi nascut cu 1000 de ani in urma, probabil ca, avand aceeasi ravna ca si in prezent, as fi ajuns de mult la rugaciunea inimii. In vremurile de astazi, in contextul social si cultural in care m-am nascut, probabil ca nu voi ajunge niciodata; dar nu-mi pierd nadejdea si ma voi stradui in continuare.
De ce acest fenomen?
La omul simplu, care se dezvolta natural, intr-un context omogen (majoritatea oamenilor au aceleasi preocupari si valori) se instaleaza/se pastreaza un echilibru biologic-hormonal care ajuta la echilibrul emotional si coerenta cognitiva (aceeasi filosofie de viata pana la moarte).
In schimb, eu m-am nascut si am trait intr-un mediu in care valorile familiale erau contrare valorilor sogietatiii de masa, dar in acelasi timp fara sa ma duca la fagaduintele promise. Sf. Inger pazitor, la care m-am rugat pana la 14-15 ani - ca un copil naiv, nu-mi venea in ajutor cand eram asuprit, nedreptatit sau hartuit, Harul dobandit la botez nu ma apara de ispitele lumii, bogatie materiala nu dobandeam prin mentalitatea pe care o aveam, iar cu prietenii eram obligat sa am o relatie oarecum cenzurata. In acest noian de fenomene paradoxale, credinta mea era mereu pusa la incercare, iar duhovnicii ori ma indemnau la crezuri delirante - pe care le-am si adoptat o vreme- ori ma repezeau numindu-ma ratacit si inselat, pentru ca refuzam o credinta orbeasca care nu ma ducea nicaieri. Dupa liceu, m-am vazut pus in fata unei realitati crude: nici cu poftele implinite, nici cu sufletul in Rai. Pacatele ma copleseau, desi ma luptam cu toata impotrivirea, de la ceea ce ma puteam opri ma opream cu fapta, desi cu gandul pofteam neincetat.
Cativa ani mai tarziu, am inceput sa citesc patericul egiptean, mai apoi filocaliile, iar intre timp cochetam cu stiinta - fiind obligat de nivelul de scolarizare; mai rasfoiam si din alte religii, mai practicam si arte martiale... De fapt, eu cautam respunsuri la conflictele mele interioare. Raspunsuri pe care cei ce-mi dadeau mana la pupat erau incapabili sa ma ajute sa le gasesc; ba mai mult ma defaimau (intre patru ochi) trudind parca sa-mi darame moralul subred, ca niste unele ale celui ce cauta sa-l aduca pe om la deznadejde.
Dar undeva, in aceast noian de predanii contradictorii (contrazise de realitate si unele, contrazicandu-se intre ele), in acea bulversare continua, am gasit puterea si curajul de a ma lepada de cei ce trebuiau sa ma duca la Adevar, nu sa ma opreasca din a-L cauta. Astazi, stiu cu certitudine ca nici ei, sarmanii, nu cunosc Adevarul - iar pe Hristos il cinstesc numai din buze. Cum altfel poti sa cinstesti pe cineva pe care nu L-ai cunoscut in intimitatea sufletului tau?
In patristica si in filocalii (de la care multi duhovnici cautau sa ma opreasca din a le citi, indemnandu-ma mai mult spre vietile mucenicilor si ale sfintilor marturisitori de dogme) am inceput sa descopar o alta viziune aspura vietii, o alta intelegere a lui Dumnezeu. Momentul shoc a fost pentru mine citirea Intelepciunii lui Isus Sirah si a Eclesiatului (intelepciunea lui solomon). Coerenta mesajului de acolo m-a cucerit atat de mult, incat am pastrat legatura cu sfintele scripturi, depasind tentatia de a lepada ortodoxia - care era de fapt orto-prostia babelor superstitioase.
Pe partea de stiinta am descoperit ca sentimentul de continua vinovatie aduce o intunecare a sufletului care se manifesta ca frustrari, furie, anxietate&timiditate, ... Acesta era efectul acelei false spovedanii pe care eram constrans de sfanta traditie, sa o implinesc regulat, precum fostii puscariasi eliberati conditionat din SUA, care trebuie sa se prezinte la sectia de politie de care apartin. ...
|