Eu am o problema cu exprimarea asta: sa crezi in stiinta. Poate fi inteleasa in mai multe feluri.
Sa crezi in cineva/ceva ar fi sa-l pui pe primul loc in sufletul tau. Asa-i? Sa crezi ceea ce acela zice, sau sa crezi lucrurile derivate din acel ceva in care crezi. Asta nu face sa dispara celelalte lucruri in care nu crezi. Ba, unele lucruri in care nu crezi ca trebuie sa le pui in suflet, sa le asculti, sunt periculoase daca nu le iei in seama.
Ai putea sa le iei in seama pe toate, dar sa nu le dai intaietate, iar unde intervin contradictii cu ceea ce crezi, sa stii ce alegi.
Cand stiinta sau medicina nu poate demonstra ceva, obisnuieste sa aiba mai multe TEORII despre acel ceva. Si sa le lase pe toate (teoriile) sa existe. Totul LOGIC, totul explicabil, pana la un punct. Nu pot fi valabile toate teoriile lasate sa existe de catre stiinta, dar pana la demonstrare pro sau contra, sunt lasate toate. Inclusiv cea a crestinismului, despre aparitia Universului.
Daca cineva crede in stiinta, cu ce se alege? Cu teorii despre univers, teorii despre imbatranire, despre moarte, etc. Dar cu certitudinea existentei microbilor, celulelor, legilor fizicii. Exista insa acel teren al teoriilor inca nelamurite. Acolo intervine credinta. Ideea ar fi sa nu credem doar in stiinta(in logica demonstrabila pe care o avem in fata ochilor).
Cand rostim stiinta, ne gandim la ceva logic, demonstrabil, dar si la acele teorii. Cand rostim credinta, ne gandim la acel ceva pus in sufletul nostru inainte de alte lucruri. La niste adevaruri cunoscute prin alta cale decat cea logica. Poate ca e data omului de la Dumnezeu si credinta.
|