Veste, poveste (1). Lăsați copiii să fugă de-acasă!
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/...ref_map=%5B%5D
"O domnișorică de 15 ani a fugit de acasă, din București, și s-a dus tocmai în Bucovina, unde-i duhovnicia mai bună, să se spovedească. Și-a amanetat niște lucrușoare din poșetă, un telefon și nu mai știu ce alte flecuștețe nelipsite de la copiii de astăzi, și dusă a fost.
De aici începe nebunia. Facebookul tresare din milioanele lui de fibre și fotografia fetei, cu o floare albastră în păr, cucerește pagină după pagină. Se dau semnalmente, fel de fel de amănunte intime din viața fetei. Tot ce avea adolescenta de mărturisit în taina patrafirului devine public și oamenii încep să spargă în dinți, ca pe semințe, toate aceste secrete. Și toate ipotezele. Simțind vântul dinspre Internet, presa titrează: “O țară întreagă se roagă pentru adolescenta dispărută”. Titlurile ard pe primele pagini, emisiunile de știri se deschid zgomotos cu acest subiect. Toată țara freamătă, România e o fașă de pansament udată cu lacrimi, gata de pus pe rănile fetei. Numai să fie găsită! Toată lumea își dă cu părerea. Psihologi, sociologi, preoți, polițiști, profesori vin la televiziuni și comentează evenimentul. Se țes scenarii dintre cele mai sumbre. Mai sunt zeci de copii dispăruți, dar despre ei nu se spune nimic. Numai despre fata asta se vorbește. Șeful Poliției Române ține conferințe de presă. Biserica Ortodoxă Română tresare din moleșeala ei milenară și le dă ordin egumenilor să scotocească prin mănăstiri. Guvernul, nici mai mult, nici mai puțin, organizează o celulă de criză condusă de un viceprim-ministru. Și atât. Mai sus de acest nivel nu s-a trecut: n-am avut o alertă Interpol, NATO nu și-a scos dronele de căutare, ONU s-a abținut să dea o rezoluție. Și cine știe ce se mai întâmpla, poate chiar axa Pământului s-ar fi înclinat, noroc că fata a fi fost găsită într-un tren în timp ce se întorcea frumos acasă, la jucăriile ei.
Să reținem că domnișoara fata nu a fost răpită, nu s-a pierdut, nu era somnambulă. A vrut ea să plece, a premeditat. Și o țară întreagă s-a pus de-a curmezișul în drumul ei. Toți s-au aprins de la Facebook și au sărit ca artificiile în sus, până la guvern, cu mult fum și cu multă gălăgie, uitând de toți ceilalți copii dispăruți și îngrămădindu-se pe urmele unuia singur: a fetei nespovedite, neîmpărtășite. Și totul s-a terminat cu bine. Pentru cine, însă?
Întâmplarea îmi aduce aminte de fuga mea de acasă, ce poveste!, acum mulți ani, în vara când mă pregăteam să intru în clasa întâi. Oare să spun? Mă doare inima, dar spun: acum 40 de ani!
Acasă era bine, nu-mi lipsea nimic, ai mei mă iubeau, n-aveam nicio grijă. Dar sub acea îndestulare călduță clocotea o neliniște răvășitoare: voiam să văd trenul!
Auzisem de tren, de la frații mai mari, mi-l arătaseră în cărțile lor de școală, seara, la lumina lămpii cu gaz, dar nu-l văzusem aievea niciodată. La culcare, când frunza flăcării tremura pe perete, frații mei îmi spuneau povești înspăimântătoare despre fiara care mânca jar și scotea fum pe nări, trăgând după ea un fel de case pe roți, într-un șir lung, mai lung decât drumul de-acasă până la pădure, cel mai lung drum bătut vreodată de mine. Cică era cu totul și cu totul din fier, nu obosea niciodată, putea să meargă fără oprire prin toată lumea, ajungând chiar până la Iași. Despre Iași știam că e un oraș mare, unde nu există noapte, pentru că se aprinde câte un bec la fiecare casă.
Eram fascinat de poveștile despre tren. Și când frații mei s-au plictisit să mi le tot spună, am început să întreb prin sat: “Ești om mare. Ia spune-mi, te-ai tras cu trenul? Unde ai fost? Cum este?”. Și ei îmi povesteau, fiecare cât știa și cum putea. Uneori, noaptea, dormeam afară, în fân, ca să aud șuieratul cumplit al trenului de Iași, venind de peste dealuri și văi, de cine știe de unde. Și în loc să mă înspăimânt și să fug în casă, îmi plăcea, mă întindeam în pielea goală pe pământ, cu brațele desfăcute, fiindcă îmi spusese un moș că se cutremură pământul când trece trenul, și voiam să simt prin piele, cu tot trupul, tremurul din adâncuri. Visam la depărtări, evadam în lumi neumblate și, în călătoriile mele închipuite, nici măcar nu-mi era dor de casă. Ziua călăream un băț prin ogradă, cu un șirag de tinichele în urma mea, în chip de vagoane, și făceam ca trenul, u-uuu!, iar când bunicul zvârlea chiștocul de Mărășești pe jos eu îl luam pe furiș, haț!, și scoteam si fum pe gură, ca o locomotivă adevărată. Așa am învățat să fumez înainte de a merge la școală, dar îmi iert asta acum, ca nefumător ce am devenit, conștient fiind că uneori pasiunile te pot duce în direcții greșite. Dar ce ne-am face fără pasiuni?
Tata, cu ochi ageri, a văzut unde îmi umblă mintea și mi-a cumpărat un trenuleț din plastic. Praf l-am făcut în câteva zile, atâta l-am frecat prin toate gările construite în ogradă două cărămizi puse în picioare și una în lung, peste ele. Din ce aveam la îndemână: coceni, cutii de conservă, bețe, pietre, cârpe, pământ, am construit orașe, poduri, am ridicat munți și am sfredelit tuneluri, am plantat păduri și le-am umplut cu fiare din glod, acoperite cu lână de la oi.
Totul era frumos câteva zile, apoi nu-mi mai plăcea, voiam mai mult. Și într-o zi am fugit de acasă. Voaim să văd trenul, trenul adevărat.
Am luat-o în direcția de unde mi se părea mie că vin, în liniștea umedă a nopții, strigătele trenului-tren, cel viu și frumos. Aș fi putut să o iau într-o direcție greșită, să ajung cine știe unde, dar parcă m-a chemat ceva în direcția potrivită și am ajuns unde voiam, la halta de pe malul Jijiei.
A fost un drum periculos. Mai mult de 10 kilometri în necunoscut, desculț, având la mine doar o punguță cu mămăligă rece și cu ceapă. De apă nu-mi făceam griji. Pământul deschidea din când în când, prin văile verzi, câte un ochi de apă rece. Dădeai broscuțele cu burta galbenă la o parte și beai, îți trecea setea. În vremea aceea lupii nu erau doar în povești, ci veneau în sat să mănânce oi, am văzut cu ochii mei o haită gonind prin zăpadă, în Hârtop, unde ne dădeam cu sania. Vara, când fugeam de acasă la moș Ion, la stână, el trăgea cu pușca după lupi. Mistreții erau ceva obișnuit, mă salutam cu ei. Dacă nu era o scroafă cu purcei, n-aveai de ce mă teme. Știam că mai sunt, ascunși prin păpușoi, și bandiți, borfași sau oameni nebuni scăpați de la spital, ce ar fi putut să mă omoare, draci prin locuri blestemate, care mi-ar fi luat sufletul, balauri și câte și mai câte grozăvenii din poveștile noastre copilărești, dar am strâns din dinți și am mers tot spre tren, spre tren, spre tren, nu pe drum, ci prin păpușoi și prin văioage, ca să nu mă vadă careva și să mă ducă de urechi acasă.