[cristiboss56]

Apropo de datul cu părerea: toată lumea a comentat gestul Iuliei Ionescu - de bine sau de rău -, mai puţin adolescenta în cauză. Cu alte cuvinte, toţi au vorbit în numele Iuliei. De ce? Pentru că Iulia nu mai are nimic de spus, a spus totul prin gestul ei, mai grăitor decât o mie de cuvinte.








S-au întâmplat atât de multe în ultima perioadă, încât e foarte greu unui semnatar de rubrică săptămânală să aleagă doar un subiect spre a-l comenta. Să alegi a vorbi despre grozăvia din Belgia, ţară care este pe punctul de a adopta o lege care să permită eutanasierea copiilor bolnavi? Să-ţi îndrepţi privirile către o Ucraină ortodoxă sfâşiată de lupte de stradă, în care străzile capitalei au devenit practic un teatru de război? Sau să încerci să te apropii de un subiect atât de delicat - şi de nemilos exploatat mediatic - cum e cazul Iuliei Ionescu, adolescenta cu dor de mănăstire?
Mă voi opri mai mult asupra acestui din urmă fenomen (deja îl putem numi aşa), al "elevei olimpice ce a vrut să ajungă la mănăstire", nu înainte de a rezerva un pic de spaţiu şi celorlalte două mari subiecte de presă. Gândindu-mă la decizia parlamentarilor din Belgia (se mai aşteaptă doar semnătura regelui pentru ca legea eutanasierii copiilor bolnavi să intre în vigoare), e firesc să fiu îngrozit: e de neimaginat ideea că există oameni care văd o soluţie (!!) în a curma suferinţa unui copil omorându-l, în loc de a-i alina durerile (lucru pe care medicina de astăzi îl poate oferi) şi a-i mai dărui, astfel, clipe de viaţă de nepreţuit pentru el şi pentru familia lui. Un plus de oroare vine şi din faptul că, spre deosebire de Olanda, prima ţară care a legiferat "dreptul" copiilor de a fi ucişi, dar care a impus o vârstă minimă de 12 ani pentru "beneficiarul" (cum au titrat unii jurnalişti!) eutanasiei, Belgia nu pune o astfel de limită, ci doar solicită deţinerea "capacităţii de discernământ" din partea copilului respectiv. Cât discernământ poate avea un copil care poate nici nu înţelege noţiunea de moarte? Şi cine garantează că nu se vor face abuzuri (precum se întâmplă deja în cazul adulţilor eutanasiaţi), copiii fiind manipulaţi să spună "da" doar pentru ca părinţii să scape de grija lor? Dar cel mai mult mă îngrozeşte seninătatea cu care - cel puţin în presa românească - este tratat acest subiect. Doar ştiri în care se mai aminteşte, eventual, de faptul că legea este contestată de "unii medici pediatri şi de Biserică", dar nici o luare de poziţie mai fermă, nici o reacţie de amploare la diversele paliere ale societăţii civile. Ca să avem un termen de comparaţie, haideţi să ne amintim câtă emoţie şi vâlvă a produs ideea eutanasierii câinilor fără stăpân de pe străzi. Sigur, unii au strâns din umeri şi s-au scuzat rapid - "nu e treaba noastră, nu e în România". Dar mai crede cineva că mai există vreo lege de genul "dreptului" la eutanasie, care să fie aprobată în ţări precum Olanda şi Belgia şi care să nu ajungă, treptat, a fi impusă la nivel european? Hai să ne uităm doar la ceea ce se întâmplă în cazul legalizării "căsătoriilor" între persoane de acelaşi sex...
Cât despre ceea ce se întâmplă în Ucraina, aici avem un subiect mai degrabă de meditaţie - în primul rând pentru clasa politică - şi de rugăciune. Şi în România se cultivă intens, pe canalele TV, îndeosebi, un spirit al urii şi al intoleranţei. Adversarul politic devine ţintă şi duşman de neiertat, bombardat în cadrul unui război mediatic ce trece mult de graniţele decenţei şi ale bunului simţ. Societatea românească este împinsă de forţe din presă spre tot soiul de fracturi, părţile fiind alimentate cu ură, nu cu argumente raţionale. Asta deşi există instituţii democratic constituite şi persoane alese în fruntea comunităţii, validate de electorat. Faptul că nu se cultivă dialogul şi polemica decentă, fie ea şi aprigă, credeţi că nu va aduce cu sine şi o notă de plată? "Cine seamănă vânt, culege furtună", spune un înţelept proverb românesc. Iar noi, dacă nu vrem a ajunge - Doamne fereşte! - în situaţia de azi a Ucrainei, trebuie să încetăm imediat războiul mediatic şi să punem toţi umărul la edificarea unei culturi a dialogului. Mâine s-ar putea să fie prea târziu! Până atunci, ucrainenii, indiferent de baricadă, au nevoie de sprijinul nostru - umanitar sau de altă natură, şi, mai ales, de rugăciune. Duhul autentic de pace nu poate veni decât de la Dumnezeu.
<< continuare >>