Cuviosul Gherman din Dacia Pontică
Până în anii din urmă nu s-a scris nimic despre un vrednic fiu al Dobrogei noastre, despre Cuviosul Gherman daco-romanul, deși numele său era menționat adeseori în opera literară a prietenului său, Sfântul Ioan Casian. Abia în anul 1989, mitro*politul Antonie al Ardealului l-a scos din uitare și i-a făcut cunoscut chipul luminos de teolog și de călugăr înduhovnicit. Puține date despre viața și cultura acestui mare străromân se găsesc în cartea lui Ioan Casian intitulată Convorbiri cu Părinții. De aici aflăm că ei „se împrieteniseră încă de când erau copii de școală, apoi în oaste, precum și în viața călugărească", înseamnă că și Gherman era tot un daco-roman din Scythia Minor - ca și Ioan Casian -, că învățaseră într-o școală din regiune - probabil mănăstirească - și că și-au făcut împreună serviciul militar în armata romană. Iar în alt loc, Ioan Casian scria: „Amândoi eram nedespărțiți din vremea primelor lupte din oastea duhovnicească; am viețuit împreună atât printre cenobiți, cât și în pustie și fiecare - pentru a ne arăta prietenia strânsă unul față de altul și scopul comun - aveam obiceiul să zicem că nu eram decât o minte și un suflet în două trupuri”. Din alte relatări ale lui Casian se desprinde că era mai în vârstă decât el, deci se născuse prin anul 355.
În jurul anului 380 cei doi prieteni - și cu sora lui Ioan Casian - au plecat într-o călătorie în Orient, din dorința de a cunoaște Locurile Sfinte în care a trăit și a propovăduit Mântuitorul Iisus Hristos. S-au așezat, pentru început, într-o mănăstire de lângă Betleem, în apropierea locului în care S-a născut Iisus, iar după cinci ani cei doi prieteni s-au îndreptat spre pustiurile Egiptului, unde trăiau mulți monahi cu viață aleasă, pentru a primi de la ei cuvinte de învățătură și a le urma nevoințele du*hovnicești. Au rămas acolo ani îndelungați, doar cu o scurtă întoarcere în Betleem, căutând mereu modele de viață și mari Părinți ai pustiei.
Sfântul Ioan Casian prezintă cu multă nostalgie viața lor în îndepărtatele pustiuri ale Egiptului, fiind „aprinși de dorul de fiecare zi al inimii, să ne întoarcem în provincia noastră și să ne revedem părinții. Ceea ce ne reaprindea mereu dorul era amintirea credinței și a evlaviei lor..." Mai departe, scria de „moșia străbună a strămoșilor noștri", de frumusețea peisajului Scythiei Minor, de „dorul de patrie".
În aceeași lucrare a lui Ioan Casian sunt redate mai multe convorbiri ale lor cu mari Părinți ai pustiei, ca Moise, Avraam, Isaac, Serenus. Dar în aceste Convorbiri, cel care punea întrebările era Gherman; deci el conducea discuțiile, ca un adevărat „dascăl", câtă vreme Casian se prezenta mai mult ca „ucenic". Valoarea Convorbirilor scrise de Ioan Casian se datorează, în mare măsură, tocmai măiestriei cu care Gherman punea întrebările. El apare astfel ca un adevărat coautor. Erau întrebări sau teme de teologie adâncă, mai ales de spiritualitate, dar și de filosofie și psihologie. Amândoi erau interesați să cunoască părerile Părinților pustiei despre lupta cu păcatul, prin post și alte mijloace, despre desăvârșire, despre rugăciune, despre unirea credinciosului cu Dumnezeu și altele. Cercetând întrebările lui Gherman, mitropolitul Antonie al Ardealului a ajuns la con*statarea că acești doi daco-romani au fost primii isihaști de la noi, mai ales datorită rugăciunii neîncetate pe care au practicat-o în chiliile lor.
În jurul anului 400, cei doi prieteni au venit la Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit, unde păstorea Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a hirotonit pe Gherman preot, iar pe Casian diacon. Au rămas în preajma marelui Părinte al Bisericii până la al doilea exil al său, în 404. în anul următor, au plecat la Roma, ca să ceară sprijinul papei. Misiunea lor în capitala Imperiului Roman de Apus este prezentată de istoricul bisericesc Sozomen (sec. V) care scria că ei, fiind cei mai devotați prieteni ai Sfântului Ioan, au dus la Roma o scrisoare a clerului și a credincioșilor din Constantinopol către papa Inocențiu I, prin care-i cereau sprijin în vederea readucerii lui din exil.
De la Roma, știrile despre Gherman încetează. Probabil că a murit acolo, după anul 405. înainte de anul 415, Ioan Casian a plecat la Marsilia, în sudul Galliei, unde a întemeiat două mănăstiri - una de călugări și alta de călugărițe -, cărora le-a dat rânduielile de viață ale călugărilor din pustiurile Egiptului. Acolo a trăit singur, până în jurul anului 435. Și tot acolo și-a scris lucrările sale teologice, între care și Convorbirile cu Părinții pustiei.
În aceste Convorbiri, Gherman este prezentat ca „sfânt", ceea ce arată că Ioan Casian i-a păstrat aceeași admirație și prețuire chiar și după moarte. Fără îndoială că și alți contemporani care l-au cunoscut pe Gherman l-au socotit tot ca un „sfânt", atât pentru cultura lui, cât, mai ales, pentru sfințenia vieții sale. Din aceste motive, în 1992 Sfântul Sinod a hotărât ca daco-romanul Gherman să fie trecut în sinaxarul sfinților români, alături de Sfântul Ioan Casian, și să fie prăznuiți îm*preună la 29 februarie. Sunt doi călugări învățați care au făcut cinste neamului nostru și care au adus o contribuție de seamă la formarea teologiei patristice și a spiritualității răsăritene.
„Făcându-vă călugări v-ați dăruit lui Dumnezeu și, luminând cu faptele voastre cele bune credincioșilor, Casian și Gherman, ca soarele ați strălucit cu lumina învățăturilor voastre celor dumnezeiești, luminând inimile celor care pururea vă cinstesc. Pentru aceasta, cu deadinsul rugați-vă lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce vă laudă cu dragoste fierbinte". (Condacul, glasul al 4-lea, la Utrenia din 29 februarie)
-Extras din vol. Sfinti Daco – Romani și Români, Ed. a IV-a, semnat de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ed. BASILICA, București, 2013, p. 71 -