Mi se pare că nevoia, sau înclinaţia pentru mese (mai) îmbelşugate vine şi din frica de foame, de lipsuri, explicată poate printr-o serie de experienţe mai neplăcute... Şi totuşi avem şansa să ne găsim bucuria şi în alte surse decât în mâncare... Apoi, ne-ar fi de folos să medităm la parabola despre grijile vieţii: nu ar trebui să ne îngrijorăm şi, în consecinţă, să muncim peste măsură pentru mâncare... Calitatea vieţii nu stă îndeosebi în mâncare, mai ales că dacă e multă, ba chiar şi prea "aleasă", fie ea şi rafinată, ne face mai mult rău (la sănătate mă refer)... Dar când prin calitatea vieţii nu înţelegem pacea şi liniştea, ci ... "a avea", "a ne asigura viitorul" prin "a strânge"...la ce ne putem aştepta bun?

A nu se înţelege că eu sunt ferită de plăcerea gustului sau de a înfuleca ceva când mi-e foarte foame...