Aici trebuie să facem apel la discernământ, fiind și acesta o virtute creștină. A ierta răul care ți se face ție personal înseamnă să nu i-l întorci la fel, ba mai mult, să continui să-l iubești și să-l uiți, să nu îl ții minte pentru ca mai târziu să i-l amintești.
Dar răul pe care-l face poate avea urmări și în alții, poate produce sminteală, îi poate vătăma grav (pe cei mici ca vârstă sau doar în credință). Sau îl vatămă chiar pe cel care-l face. Dar pentru astfel de situații tot la Hristos avem răspunsul, căci nu i-a lăsat să doarmă liniștiți pe cei ce greșeau (îndeosebi pe ipocriți), ci le-a arătat unde greșesc, deplângându-i.
Iar noi, când ne pregătim de spovedanie, una dintre întrebările din îndreptar (sau pe care ne-o pune duhovnicul) este dacă nu am văzut pe cineva făcând vreun rău și am tăcut (făcându-ne părtași).
Deci nici în privința blasfemiei și a ereziei nu se cade să tăcem, căci pot aduce sminteală.

Ar mai fi un aspect: Dacă Dumnezeu ne iartă după ce noi Îi cerem iertare, cred că așa trebuie să fie și între oameni. Iertarea o acorzi celui care înțelege că a greșit și dorește să fie iertat. Numai atunci se petrece o schimbare. Sigur, după aceea poate că va greși din nou, și din nou... Însă dacă-i pare rău și te roagă să-l ierți, trebuie s-o faci ca și Dumnezeu.