În ce privește felul în care putem arăta altuia păcatul pe care-l face, îmi amintesc de felul adesea foarte delicat al părinților duhovnicești. Unii se foloseau de vreo pildă, alții își asumau păcatul celuilalt, vorbind despre el ca despre al său propriu sau vorbeau chiar de păcatele proprii, trezind astfel și în interlocutor o preocupare de același fel.