Citat:
În prealabil postat de N.Priceputu
Sigur, nu întotdeauna e vina părinților; poate fi și neascultarea copiilor, și atunci ei sunt cei care trebuie să-și asume neîmplinirile propriilor vieți. Dacă înțeleg unde și când au greșit/păcătuit, va fi, măcar, un punct de plecare pentru pocăință (care înseamnă întâi de toate oprirea păcatului) și atunci vor putea să-și sfătuiască propriii copii să nu le repete greșelile.
Deși nu este ușor să fii altfel decât colegii și prietenii sau decât ceea ce vezi zi de zi la TV. Ruptura dintre duhul lumii și Duhul lui Dumnezeu este profundă, însă alegerea trebuie să fie netă; nu merge cu jumătăți de măsură.
|
Nu cred că neascultarea copiilor față de părinți (vorbesc de cei fiziologici) duce musai la neîmplinire. Așa cum s-a mai spus, nu există școală pentru părinți, așa că și ei, cu cele mai bune intenții, desigur, pot să ne dea și sfaturi proaste.
Putem fi neîmpliniți chiar dacă, sau tocmai pentru că îi ascultăm.
Pe de altă parte, cele mai bune învățături sunt cele din propriile experiențe. Ar mai fi șansa, sper, ca printr-o viață cu adevărat duhovnicească, în întreaga familie, părinții să fie modele, sau să inspire încredere copiilor, iar atunci sfaturile să fie bune, naturale și să dea roade.
Tu să nu faci ca mine... e o expresie un pic hilară... Poate să aibă succes tocmai prin simțul umorului...
Iar expresiile de genul
Eu nu am știut... Pe mine nu a avut cine să mă învețe... Eu nu am avut condiții... nu prea mă inspiră... mai ales dacă sunt repetate până la a deveni clișee.