http://www.alcooliciianonimi.ro/
PASUL 1
"Am admis ca eram neputinciosi in fata alcoolului-ca nu mai eram stapani pe viata noastra."
Care om tine sa-si recunoasca infrangerea totala? Practic, nimeni – desigur. Toate instinctele naturale se razvratesc impotriva ideii de neputinta personala. Este intr-adevar groaznic sa recunoastem ca, ducand paharul la gura, ne-am pervertit mintea intr-o asemenea obsesie a bautului distructiv, incat numai un act Providential ne-ar mai putea salva.
Nu exista alt esec mai mare. Alcoolul, devenit acum creditorul rapace, ne absoarbe toata autonomia si toata vointa de a opune rezistenta pretentiilor sale. Odata ce acceptam acest fapt concret, ruina omenescului din noi este completa.
Dar, la scurt timp dupa intrarea in AA, obtinem o perspectiva noua asupra acestei stari de umilinta. Pricepem ca doar printr-o infrangere absoluta devenim capabili de primii pasi spre eliberare si putere. Faptul ca ne admitem neputinta personala se dovedeste, in final, temelia solida pe care se poate construi o viata fericita si care are un rost.
Stim ca prea putine lucruri bune i se pot intampla unui alcoolic intrat in AA, daca el nu si-a acceptat mai intai devastatoarea slabiciune, cu toate consecintele ei. Abstinenta lui – daca exista – va fi precara, daca nu-si impune acest act de umilinta el singur. Nu va gasi nici o urma de fericire. Este unul dintre faptele de viata AA – dovedit, si imposibil de tagaduit. Principiul ca nu vom gasi taria durabila pana nu ne vom admite mai intai infrangerea completa, este puternica radacina din care a incoltit si a inflorit Comunitatea noastra.
Cand am fost pentru prima data indemnati sa ne recunoastem infrangerea, cei mai multi dintre noi ne-am revoltat. Intrati in AA, ne asteptam sa ni se predea lectii de incredere de sine. Atunci, ni s-a spus ca, in ce privea alcoolul, increderea de sine nu ne folosea la nimic; de fapt, ea era marele nostru handicap. Nasii nostri ne-au explicat ca eram victimele unei obsesii mintale, pe cat de puternica, pe atat de perfida, incat nici o cantitate de putere de vointa omeneasca n-o putea invinge. Ei spuneau ca este pur si simplu imposibil sa stapanim o asemenea obsesie doar prin puterea vointei, fara ajutor. Adancindu-ne, fara menajamente, dilema, nasii ne-au scos in evidenta sensibilitatea crescanda la alcool – alergia, cum o numeau ei. Tiranul alcool manuia o sabie cu doua taisuri impotriva noastra: mai intai, ne-a palit cu o nevoie imperioasa, care ne-a condamnat la continuarea bautului, cu orice pret; apoi, cu o alergie a corpului, care ne-a asigurat distrugerea completa in cursul acestui proces. Mult prea putini au fost aceia care, asaltati astfel, sa reuseasca vreodata sa obtina o victorie de unul uni singur. Statistic era dovedit ca alcoolicii nu si-au revenit aproape niciodata prin forte proprii. Si asa a tot fost, de cand a stors omul prima data strugurii.
In anii de debut ai Comunitatii AA, acest adevar amar a putut fi inghitit si digerat doar de cele mai disperate cazuri. Chiar si aceste epave, aflate cu un picior in groapa, gaseau deosebit de dificil sa priceapa cat de disperata era, de fapt, starea lor. Dar, unii au reusit; si cand au ajuns sa se agate de principiile AA cu fervoarea naufragiatului care apuca un colac de salvare, s-au facut bine, aproape fara exceptie. Acesta este motivul pentru care prima editie a cartii Alcoolicii Anonimi, aparuta cand existau putini membri, nu relata decat astfel de cazuri extreme. Multi alcoolici mai putin disperati au incercat metoda AA, dar n-au reusit, pentru ca nu s-au putut recunoaste neputinciosi.
Cu o colosala satisfactie, constatam ca lucrurile s-au schimbat in urmatorii ani. Alcoolici care nu-si pierdusera sanatatea fizica, familia, serviciul – ba, chiar mai aveau si doua masini in garaj – incepeau sa-si depisteze alcoolismul. Pe masura ce numarul acestora crestea, li s-au adaugat tinerii, care abia incepusera experienta alcoolismului. Acestia s-au scutit de cei zece-cincisprezece ani de infern, pe care il traversaseram noi, ceilalti. Oare cum au reusit ei sa faca Pasul 1, care ne cere sa admitem ca nu mai suntem stapani pe viata noastra?
Era evident necesara ridicarea "limitei de jos" – pe care o atinseseram cei mai multi dintre noi – la nivelul afectiunii lor alcoolice. Privind retrospectiv cariera noastra de bautori, puteam demonstra ca ne scapaseram viata de sub control, cu ani de zile inainte de a ne da noi seama; ca, deja atunci, bautul nu mai era un simplu obicei; ca era deja inceputul progresiei fatale. Celor care se indoiesc, le putem spune: "Poate ca, in fond, nici nu sunteti alcoolic. Ce-ar fi sa incercati, inca o vreme, sa beti controlat, fara sa dati uitarii ce v-am povestit noi despre alcoolism?" Aceasta atitudine a adus rezultate concrete si imediate. Atunci am descoperit ca, odata ce un alcoolic i-a explicat altuia natura adevarata a bolii sale, acesta din urma nu mai putea fi acelasi, ca inainte. Dupa fiecare noua betie, omul isi spunea: "Poate ca acesti AA au dreptate...". La capatul unor astfel de experiente repetate, adesea cu ani inainte ca marile necazuri sa inceapa, se intorcea la noi, convins. Ajunsese la fundul sacului, exact ca oricare altul dintre noi. Doamna Damigeana insasi devenise cel mai bun avocat al nostru.
De ce se insista atat asupra ideii ca fiecare alcoolic trebuie sa fi atins fundul sacului, inainte de toate? Raspunsul este ca putini ar fi aceia care ar incerca sincer sa-si aplice programul AA, pana n-au atins acest prag de jos al lor. Caci, punerea in practica a urmatorilor unsprezece Pasi AA, inseamna adoptarea unor atitudini si actiuni pe care cel ce bea inca nici n-ar putea visa sa le adopte. Care om isi doreste sa fie riguros de onest si de tolerant? Cine vrea sa-si marturiseasca defectele in fata altuia si sa incerce sa repare relele facute? Cine se sinchiseste de o Putere superioara, daramite de meditatie si rugaciune? Cine vrea sa-si sacrifice timpul si energia, incercand sa transmita mesajul AA urmatorului suferind? Nu: alcoolicul de rand, egocentric pana la extrem, nu se sinchiseste de alt suferind decat daca trebuie s-o faca pentru a supravietui el insusi.
Biciuiti de alcoolism, ajungem in AA si aici descoperim natura fatala a situatiei noastre. Atunci-si numai atunci-ne deschidem sufletul si ascultam ce ni se spune, aidoma celor aflati cu un picior in groapa. Din acel moment, suntem gata sa facem orice, numai sa scapam de aceasta obsesie, ce nu cunoaste mila.