A iubi omul, urând în același timp păcatele sale, este un sfat al unor părinți/ sfinți...

De-aia am reamintit ideea. Nu e nimeni fără păcat, deci cred că ar trebui să ne iubim semenii, dar să încercăm să renunțăm la păcate... poate ajutându-ne unii pe alții în acest sens... dacă vrem și reușim să fim deschiși și constructivi, nu să ne găsim scuze sau să încercăm să-l băgăm pe celălalt în tiparele proprii.

În același timp, ne spunea un părinte, noi nu prea știm să iubim. Apoi, a iubi nu înseamnă neapărat să îl iei pe celălalt acasă.... Fiecare avem limite și nu sunt pentru a le forța... ele ar putea fi depășite în timp, cu bunăvoință, conștientizare, voință, ajutor...