Sa vedem atunci ce anume deosebeste angelologia Domnului Plesu de angelologia proprie Bisericii. Probabil ca ele se deosebesc drastic prin faptul ca prima este sincrona, în vreme ce a doua este diacronica, mai simplu spus, la Domnul Plesu discursul despre îngeri prezinta si comenteaza cohortele de simboluri, de calitati, functiuni si comportamente ale îngerimii mapamondului în mod global, anistoric, sincronic si indistinct religios, pe când angelologia Bisericii comenteaza, descrie si stocheaza aceleasi caracteristici si functiuni îngeresti dupa modul în care au fost revelate de divinitate în timp, succesiv, la diferite soroace si de-a lungul istoriei. Aceasta face ca forma angelologiei lui Andrei Plesu sa fie nu numai sferica, asa cum notam mai devreme, dar si centrifugala, întocmai unei galaxii în centrul careia, aflându-se intervalul, îngerii si semnificatiile lor religioase, ezoterice sau oculte, indiferent cui au apartinut, exista si îsi exprima specifi- cul si rangul dupa distanta la care se afla fata de centru. Spre deosebire de aceasta, structura formala a angelologiei crestine seamana izbitor cu cea a unui iconostas, adica este simultana vizual, expozitiva formal si ierarhica tematic. Si tot întocmai iconostasului, dar diferit de sincretismul centrifugal al discursului despre îngeri din lucrarea Domnului Plesu, angelologia revelata divin a Bisericii are patru stâlpi sustinatori care articuleaza în timp, ca niste halte providentiale, drumul descoperirii treptate a adevarului despre îngeri: Izgonirea din Rai, Revelatia de pe Sinai, Întruparea Logosului în istorie si Pogorârea Duhului Sfânt. Este suficienta doar contemplarea formei discursive a celor doua angelologii pentru a observa pe de-o parte inapetenta axiologica ce caracterizeaza discursul Domnului Plesu si, pe de alta, rânduiala frumoasa si neabatuta care orienteaza ierarhic discursul Bisericii despre sfintii îngeri.
S-ar putea ca Andrei Plesu sa fi dobândit entuziasmul si silinta scrierii acestui fals tratat despre îngeri în momentul în care bine cunoscuta sa acuitate critica, precum si justificatele exasperari metafizico-teologice, facute publice de-a lungul timpului, luasera act de existenta nenorocitului interval dintre religie si Biserica. Falia fusese deja descrisa si omologata de Parintele Alexandr Schmemann, în celebra sa Euharistie. Urmând lui Leonid Uspenski, iata-ne si pe noi recomandând util acelasi citat semnificativ: „Religia nu înseamna înca Biserica. Religia a luat nastere concomitent din dorinta, din nevoia de sfintenie, din cunoasterea ca acest absolut-altul exista si din necunoasterea a ce este el. De aceea, nu exista pe pamânt fenomen mai ambiguu si, în ambiguitatea sa, mai tragic decât «religia». Numai «religiozitatea» noastra contemporana, rasuflata si sentimentala, e convinsa ca «religia» este totdeauna ceva bun, pozitiv, plin de bunatate si folositor si ca oamenii au crezut întotdeauna în acea bunatate si indulgenta ale lui Dumnezeu, au crezut în «Tatal» – creat de fapt «dupa chipul si asemanarea» micii noastre bunatati – cu o morala ce nu împovareaza, cu o înduiosare traditionala si cu o frumusete sufleteasca ieftina. Noi am uitat cât sunt de apropiate «religiei», într-un anumit sens, conaturale ei, adâncurile întunecate ale fricii, ale nebuniei, ale urii, fanatismului, toata aceasta superstitie sinistra pe care crestinismul primar a demascat-o cu atâta intensitate, vazând în ea halucinatie diavoleasca. Cu alte cuvinte, noi am uitat ca «religia» este atât de la Dumnezeu, de la însetarea si cautarea Lui de nesters în om, cât si de la printul lumii acesteia, care l-a rupt pe om de Dumnezeu si l-a scufundat în întunericul îngrozitor al orbirii“
Solutia Domnului Plesu la acest impas religios este încercarea de a fenta filozofic cei doi versanti ai dilemei, prin încorporarea îngerilor într-un al treilea loc – misteriosul loc metafizic al intervalului, cu alte cuvinte garând angelologia pe o linie religios-filozofica moarta. Prin aceasta „fofilare“ metafizica, oricât de inventiva sau de simpatica ar socoti-o unii, Domnul Plesu s-a pus singur în situatia ingrata de a proceda angelologic în mod desuet, ca si cum Întruparea Celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi n-ar fi avut loc, adica întocmai hibridei filozofari mistice a Renasterii, care, reactualizând cadrele religiilor antice, a „religiozificat“ la loc patrimoniul crestin, dezîmbisericindu-i teologia si odata cu aceasta si angelologia. Prapadul duhovnicesc savârsit de Apusul crestin-renascentist poate fi înteles numai în lumina constatarii aceluiasi Parinte Schmemann care pe drept afirma ca crestinismul nu este o religie, ci capatul religiilor, dar nu fiindca ar fi cel mai „capatuit“ teologic dintre toate, ci fiindca Întruparea Domnului, a aratarii Dumnezeului pâna atunci invizibil, a evacuat definitiv din credinta atitudinea religioasa. Dimensiunea religioasa fusese utila atât timp cât divinitatea si-a ascuns chipul. Hristos întrupat substituie traditionalei religiozitati antice eclezialitatea erei moderne, de dupa Întrupare. Adica îmbisericeste credinta, asezând în locul religiei Biserica. Urmând acestei dumnezeiesti substituiri, Parintii Bisericii reusisera sa „dezreligiozifice“ compartimentul angelic al credintei crestine dreptmaritoare, îmbisericindu-l, dar în nici un caz livrându-l filozofiei. Pentru a întelege concret si limpede în ce consta defazarea Renasterii si pasul ei înapoi este suficienta bunaoara contemplarea aspectului extramundan al îngerilor din icoana, cu antropomorfismul edulcorat si fad al îngerilor din tabloul religios. Indubitabil, reprezinta persoane angelice diferite, apartinând unor „crestinisme“ diferite si ele.
În spiritul aceleiasi defazari, Andrei Plesu a preferat si el sa dea ceasul înapoi, motiv pentru care elanul recapitulativ, fervoarea enciclopedica si stiinta iluminata fac ca, în raport cu revelatia crestina, Despre îngeri sa reprezinte un discurs religios defazat si el, semanând cel putin conceptual cu capodoperele renascentiste. Cea mai vie proba a procedurilor religios-filozofice care articuleaza angelologia plesiana este însasi marturisirea autorului asupra motivatiei cartii – dupa parerea noastra, si fara sa exageram, un esantion de strigate si pretentii daimonice tipic renascentiste: „Vreau sa am intuitia anticipativa a peisajului transcendent, a regnurilor sale, a climatului sau. Vreau sa stiu cum functioneaza energiile increate, vreau sa-mi fac o idee despre sociologia cerului, despre programul si strategiile îngerilor, despre modul cum fuzioneaza ritmurile si formele spiritului cu ritmurile si formele lumii pamântesti. Nu numai ca vreau sa stiu ceva despre toate astea, dar mi se pare ca nici nu merita sa vrei sa stii altceva… Cine spune însa vreau în propozitiile de mai sus? – ma întreaba precaut si putin iritat prietenul evlavios sau daimonul meu!“
Raspunsul apare formulat nitel mai târziu si amesteca în acelasi meniu sincretic temeritatea investigarii spirituale iudaice, arabesti sau ale metafizicii religioase scolastice cu scrierile bisericesti ale Areopagitului si cu restul Scripturilor, actiune, la urma urmelor, în perfect acord cu orientarea sincretica generala a lucrarii.
De altfel, aceasta optiune, disimulat prezenta totusi în carte, este din nefericire facuta manifesta si consolidata public cu prilejul unui interviu dat ulterior poetului Robert Serban: „Mi se pare ca si textele scripturale ne îndeamna sa credem acest lucru; daca se vorbeste de îngeri ai Persiei sau ai grecilor, care nu erau crestini, e greu de crezut ca îngerii sunt specializati doar pe crestinism. As îndrazni sa spun un lucru care la prima vedere pare riscant, dar, daca ne gândim mai bine, o sa vedem ca e destul de cuviincios: Dumnezeu însusi nu e crestin! Noi suntem crestini în raport cu Dumnezeu, altii au alte optiuni, dar Dumnezeu însusi e dincolo de confesiuni; nu e din Buzau sau Honolulu, are alta situare decât aceea a geografiei cu care lucram noi de obicei“
|