[antiecumenism]

"Pe lânga faptul ca Andrei Plesu ignora ca Logosul s-a întrupat în Nazaret – un orasel mai modest si mai provincial decât Buzaul! –, se pare ca nu tine seama nici de deosebirea dintre ostile îngeresti ale lui Hristos zidite de Domnul la Facerea lumii si idolii angelici produsi de închipuirea si simbolizarea deviata a religiilor si civilizatiilor antice. Pe acestia îsi îngaduie sa îi amestece, nesanctionate, numai mentalitatea si procedurile sincretice. Oare de ce sa se fi aratat Domnul atât de intransigent si sa fi sistat atât de drastic idolatria Israelului daca nu din cauza faptului ca iudeii, întocmai celorlalte neamuri ale pamântului, ajunsesera sa se roage la idoli, adica la demoni din tagma carora fac parte si „entitatile angelice“ scornite de batrâna Antichitate?! Si iarasi, de ce oare sa se mai fi întrupat Domnul daca nu pentru a ne arata adevaratul sau Chip, adevaratul cer caruia sa ne rugam si, varsându-si dumnezeiescul Sau sânge, pentru a ne revela si a ne face posibila divino-umanitatea Bisericii Sale, singura detinatoare a adevarului despre El, despre îngerii Sai si sfintii Sai si, implicit, singura în stare sa deosebeasca rapid diversii idoli angelici grecesti sau chiar si persani, de adevaratii si puternicii osteni angelici ai lui Hristos?!
În fine, a considera ca Dumnezeu este crestin doar vazut dinspre noi ar însemna doua lucruri: fie ca doar dinspre noi Persoanele Sfintei Treimi se vad ca fiind crestine, în vreme ce dinspre alte unghiuri ale planetei se vad ca fiind islamice, aztece, budiste sau mozaiste, fie ca Unul Domn Iisus Hristos nu este Unul, ci doar unul dintre ‚,dumnezeii zonali“, destinat zonei temperate! Credem ca socantele afirmatii din interviu, ca si pluralismul axiologic postmodern al lucrarii la care ne referim provin din teama disproportionata a autorului ca textul sa nu care cumva sa poata fi socotit fundamentalist si sa ajunga sa fie sanctionat pentru încalcarea normelor admise ale politetii ecumenice si ale deschiderii culturale sincretice.

Ceea ce irita este faptul ca, în pofida vizibilei inapetente confesionale a textului, se doreste totusi ca, în mod discret si abil, rasfoirea materialului angelic sa fie perceputa de cititor ca fiind de sorginte crestina, dar ca a unei carti croite dupa tiparul manusii: fie pe afara sincretica si pe dinauntru crestina, fie viceversa! Exceptând sincretismul subiacent definitiilor angelice, ceea ce contrariaza si adânceste în plus deosebirea dintre îngerii Domnului Plesu si îngerii Bisericii este aniconismul reprezentarilor si al instrumentarului. În majoritatea cazurilor, primii sunt perceputi prin semnificatiile pe care i le-au atribuit religiile traditionale, scolastica sau ezoterismul medieval, folosind liniile de fuga ale perspectivei clasice, albertiene. Asta înseamna ca, în acest caz, îngerii sunt vazuti si comentati dinspre noi, fapt pentru care realitatea lor risca distorsiunile si iluzionismul specifice mentalitatii binoculare. Biserica, în schimb, ni i-a descris cum se vad ei iconic, de sus în jos, dinspre cer înspre pamânt, adica cum îi vede si îi lasa sa fie vazuti Dumnezeu. Iar cum arata ei vazuti de sus, iconic, dinspre Domnul, ne descopera chiar dumnezeiestile revelatii ale Scripturii. Bunaoara, când Daniel îl vede si îl descrie pe Sf. Arhanghel Gavriil, nu el îl vede si îl descrie de fapt, ci vede ce îi arata Domnul, iar gura si cuvintele proorocului, fiind îndumnezeite de harul Domnului, capata puterea de a reproduce verbal vederea si descrierea Lui. De aici si aspectul înfricosator si neuman al vedeniei, ca de altfel al tuturor dumnezeiestilor vedenii, imposibil de a fi fost plasmuite de vederea ochiului sau închipuirii omenesti. Dimpotriva, pliate euforic pe intelect, rationalitatea si coerenta aproape magice ale insolitei angelologii metafizice pe care o comentam sunt fara echivoc destinate constiintei teoretice, dispozitivului ei conceptual. Autorul îsi vrea lucrarea distincta si de ticurile operationale ale „omului recent“, si de pravila doctrinara a teologilor Bisericii. Îngerii Domnului Plesu se vor cu orice pret rezonabil-spontani, dar atât cât neprevazutul lor sa nu care cumva sa joace cuiva „de sus“ sau „de jos“ vreun renghi!, si precis determinati, atât cât sa fiarba/arda specific numai în cadrele culturii, fara sa dea în foc vreodata… Se vorbeste amplu despre ierarhiile angelice ale Areopagitului, se gloseaza încântator asupra demersului scolastic, este pomenita veghea îngerilor natiunilor, sunt comentate rugaciunea si celelalte nevointe de sorginte angelica ce aureoleaza vocatia monahala etc., fara a îngadui macar vreunuia din îngerii cartii sa se rataceasca pe traiectoriile perspectivei rasturnate, teologice! Doctrinei teologice asupra îngerilor i se opune o asa-numita „intuitie operationala“, prin care cititorul este invitat sa înteleaga ca ar fi vorba despre un fel de simtire rationala cu priza mai directa si mai deplina la semnificatia si realitatea „poliedrice“ ale îngerilor: „Fie pentru ca au de raspuns unor derapaje eretice, fie pentru ca au talente de filozofi (adica o anumita neliniste speculativa), fie pentru ca nu se pot sustrage gratuitatii iscoditoare a mintii omenesti, teologii dintotdeauna si-au pus tot soiul de întrebari despre îngeri care, din punctul meu de vedere, nu merita foarte multa atentie. Solicitante pentru inteligenta, ele nu duc prea departe când ceea ce cauti e o intuitie operativa a regnului îngeresc. Eu cred ca toate lucrurile despre care vorbim merita sa fie gândite si asumate numai în masura în care pot deveni altceva decât simpla informat ie istorica si dogmatica. Putem, fireste, divaga sprintar, putem construi rationamente si metafore, dar totul e inutil câta vreme reflexia noastra nu are un impact durabil asupra modului nostru de a fi, câta vreme ea nu se converteste într-o experienta personala transfiguratoare“.

Prin urmare, care ar putea fi portretul-robot al îngerilor Domnului Plesu si care al îngerilor Bisericii? Domnul Plesu a încercat sa le faca îngerilor sai un portret-robot care îl exprima ca autor aproape fara rest: „îngerul plesian“ este irezistibil destept, insuportabil tuturor si nimanui, proxim mai curând evlaviei citadine decât efuziunii isihaste; ca si distinsul lui exeget, este suculent, repede intelectiv, iute pluralist, cordial ezoteric, ocupând cu slava tihnit asezata si notorie a arhetipului alveola cultural-religioasa care i-a fost rezervata. În mod global, desenul lui reface sugestiv bine cunoscuta echidistanta cu care autorul întâmpina atât mediul Bisericii cât si pe cel al religiozitatii neîmbisericite, ba mai mult, a modului în care se complace sa medieze între cele doua instante. Pentru Andrei Plesu, si cu riscul de a fi socotit excesiv generic sau conventional, intervalul reprezinta cratima ideal adecvata unei „diplomatice“ împacari si conlucrari a celor doua angelologii adverse: cea a imaginarului religios, al tabloidelor angelice vehiculate de Antichitate, de restul monoteismelor sau de initiatica doctrinelor oculte, si cea a imaginalului – cum îi place Domniei sale sa-i zica5 – traditiei ipostazelor angelice pe care le furnizeaza patrimoniul iconic al Bisericii. Ca atare, o deosebire importanta o constituie faptul ca îngerii Domnului Plesu arata, functioneaza si se comporta abstract, conventional si despersonalizat, „dupa chipul si asemanarea“ intervalurilor închipuite metafizic de însusi genitorul lor „terestru“, în vreme ce îngerii Bisericii, ca persoane teologice, chiar daca netrupesti si nevazute, arata, se comporta si functioneaza nu dupa cum le-au închipuit oamenii, ci conform unui statut hotarât în ceruri de însusi Sfântul Arhanghel Mihail si încuviintat unanim de plenul ostilor îngeresti.