Doar o remarcă la opiniile anti-Pleșu, respectiv la acuzația de a-i fi considerat pe unii proști:

Părintele Nicolae Steinhardt afirmă în mod repetat că Dumnezeu nu ne vrea proști, un creștin nu trebuie să fie prost.

E... acum fiecare mai e și prost la un moment dat, eu cel puțin pot spune asta despre mine... Important e să învățăm din greșeli și nu numai din greșeli, să fim deschiși...

Eu am citit cartea și nu mi s-a părut că Dl. Pleșu atacă o anumită categorie de oameni... Și un intelectual poate fi prost, cu inima împietrită, orbit de propria-i valoare etc., iar un om fără prea multe studii poate avea inima curată și o înțelepciune câștigată din viață...
Deci nu am găsit la Andrei Pleșu o acuzație a proștilor în sensul oamenilor mai simpli, în nevoi etc., ci o acuzație a prostiei care în fond este un defect....
Sau acum ne apucăm să lăudăm prostia?


"Vina de a fi prost și Dumnezeul minimal
Fiindcă nu acceptă această dimensiune revelatorie a parabolei, Andrei Pleșu îl responsabilizează exclusiv pe cel care nu înțelege, pe cel aflat în afara orizontului deschis de parabolă. Prostia se plătește, iar cel prost este vinovat că este prost. Mîntuirea este o afacere a celor inteligenți, proștii sînt prea grei de cap ca să intre în împărăția cerurilor. „…în cazul parabolelor hristice, dificultățile de înțelegere sînt rezultatul proastei așezări a receptorilor“, „(ființa adevărului) nimic nu o poate voala, în afară de solzii din ochii privitorilor și de prudența inutilă – ca să nu spunem nevrednicia – ucenicilor“ (p.60). Iisus „ferește taina Împărăția de «îmbulzeala» necuviincioasă, ignară, arogantă sau indiferentă a neaveniților“ (p.62).

Explicația dată de Pleșu în acest loc obscurității parabolelor se lovește de o obiecție de bun-simț: Iisus putea feri și mai bine împărăția Cerurilor neadresîndu-se deloc mul*țimilor, prostimii. Parabola are, după Pleșu, o suprafață înșelătoare, de camuflaj, un înveliș protector – ușor de dat la o parte de către aleși, respectiv imposibil de depășit de către „impuri“. Nuca parabolei ascunde un miez hrănitor pentru „inițiați“, neinițiații urmînd să-și rupă dinții în coaja ei dură. Cum se poate trece dintr-o parte într-alta, acceptînd că acest lucru este posibil? Fără să insiste prea mult asupra acestei posibilități, Andrei Pleșu o admite totuși cu jumătate de gură, aruncînd însă din nou totul pe umerii „celui din afară“: „Cine se decide să iasă din condiția exteriorității (dar să o facă liber, din inițiativă proprie, fără cîrje, fără stimulente miraculoase) sfîrșește prin a vedea lumina care emană din vîrful sfeșnicului“ (p. 67)."