| 
				 Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul explicată de părintele ( 6 ) Petroniu Tănase ( 5 ) 
 
			
			„Sfințita doime” 
 Partea a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: „Așa, Doamne,  dăruiește-mi să-mi  văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele  meu...”, este o  recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în  partea a doua.
 
 Într-adevăr, vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci  cel smerit nu se îngrijește decât de păcatele sale, și cine se  îngrijește de mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. „E o  nebunie, zic  Părinții, să-și lase cineva mortul său și să meargă să-l  plângă pe al  altuia”. Tot așa, neosândirea aproapelui este un semn al  dragostei, care „îndelung rabdă și este binevoitoare, nu se poartă cu  necuviință și nu  gândește răul” (1 Cor. 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaște adevăratele pricini ale greșelilor altuia:  slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduința lui Dumnezeu, și  nici nu știm pocăința celui ce greșește. Sfinții Părinți ne îndeamnă să  ne ferim de osândirea altuia și să lăsăm toată judecata în seama lui   Dumnezeu, Care cunoaște cele ascunse.
 
 Cele două  mari virtuți se întregesc și se împlinesc reciproc, de  aceea Sfântul  Ioan Scărarul le numește o sfințită doime. „Sfințită  doime, zice el,  este dragostea și smerenia; cea dintâi înalță, iar cea  de pe urmă pe cei înălțați îi sprijinește și nu-i lasă să cadă” (Cuv.  25, 37). Spre a  arăta că această „sfințită doime” este nedespărțită,  Părinții  duhovnicești le-au unit într-o singură denumire: „smerenia  dragostei”,  care este o laudă și o podoabă a vieții duhovnicești, ca  una care este  plinătatea vieții desăvârșite. Căci prin dragoste și  smerenie, omul a  ajuns la asemănarea cu Însuși Hristos, Care ne-a iubit  cu o dragoste  peste măsură și S-a smerit pentru noi până la moarte.
 
 
 
 După rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare  parte,  se fac 12 închinăciuni, până la pământ, la fiecare rugăciune  zicând în  taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă de  trei ori:
 
 1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!
 
 2. Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul!
 
 3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă!
 
 4. Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă!
 
 Primul stih nu este altceva decît rugăciunea vameșului, care „stând  departe... își bătea pieptul zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie,  păcătosul!”  (Luca 18, 13) Este o rugăciune plină de căință care a  înălțat pe vameșul cel smerit mai mult decât pe fariseul cel mândru. L-a  înălțat pentru că și-a recunoscut păcatele, smerindu-se și neîndrăznind  să ceară de la  Dumnezeu milă; iar cel ce se smerește, după cursantul  Domnului, se va  înălța (Luca 18, 14).
 
 În stihul al doilea cunoaștem rugăciunea leprosului, care „văzând pe  Iisus, a căzut cu fața la pământ și s-a rugat zicînd Doamne, dacă vrei,  poți să mă curățești” (Luca  5,12). Păcatul nu este numai o călcare de  poruncă, ci și o necurăție,  pentru că diavolul, începătorul și unealta  păcatului, este numit  „necuratul”, o lepră care cuprindă în întregime  pe om. La cine să alerge omul, dacă nu la Doctorul și Tămăduitorul a  toată neputința: „Doamne,  numai tu poți să mă curățești, dacă voiești,  pe mine, păcătosul!” Iar  Domnul răspunde: „Da, voiesc, curățește-te!”  (Luca 5, 13).
 
 Stihul al treilea ne aduce aminte de rugăciunea psalmistului: „mâinile  Tale  m-au făcut și m-au zidit... al Tău sunt eu, mântuiește-mă” (Ps.  118). „E adevărat, recunosc că sunt păcătos, căzut, cuprins de lepra  păcatului,  însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin, nu uit că sunt  făptura lui  Dumnezeu și alerg la Cel ce m-a zidit și Cel ce mă  mântuiește: „Tu ești  Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău; afară  de Tine pe altul nu  știm”; „Al tău sunt eu, mântuiește-mă! Cel ce m-ai  zidit, Dumnezeule,  mântuiește-mă!”.
 
 Stihul cel din urmă merge mai  departe: nu numai am păcătuit dar  greșelile mele sunt fără de număr.  „Nimeni din cei vii nu-i drept  înaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul,  și chiar dacă ar trăi omul  numai un ceas, zic părinții, și tot greșește. Întreaga noastră viață  este un neîntrecut șir de păcate, de nesocotire a dumnezeieștilor  porunci. De aceea Mântuitorul, între cele absolut  necesare, ne-a  învățat și cererea de iertare: „și ne iartă nouă  greșelile noastre”. Să  ne cerem iertare păcatelor, așa cum ne cerem  pâinea cea de toate  zilele, căci avem nevoie de ea, cum avem nevoie de  pâine. La fel și  Părinții pustiei ne învață ca la tot cuvântul să zicem: „Iartă!” Să  cerem iertare, dar cu iertarea aproapelului și cu căința  fiului  risipitor. „Am greșit Doamne, la cer și înaintea Ta; fără de  număr am  greșit, dar îmi pare rău că Te-am mâhnit. Mă căiesc și mă rog  de  iertare; fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă”!
 
				__________________Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
 (Părintele Alexander Schmemann)
 |