Observăm că cele patru stihuri sunt străbătute de două simțăminte: pe   de o parte apăsarea conștiinței pentru păcatele săvârșite: sunt păcătos,   întinat,  am greșit fără număr; iar pe de alta, încrederea în   milostivirea și  iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluiește-mă,   curățește-mă, iartă-mă!  Sunt cele două stări sufletești: teama și   nădejdea despre care spun  Sfinții Părinți că necontenit trebuie să   însoțească pe om pe calea  mântuirii; fără să se lase prins de teamă,   sau lipsit de nădejde, ci  îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul   Petru Damaschin). Aceste  simțiri au înălțat pe vameșul, au adus pe fiul   risipitor la casa  părintească, au deschis tâlharului ușile raiului. 
    
  Stihurile se repetă de trei ori. De trei ori, pentru că ne adresam lui   Dumnezeu  ca Treime: Tatălui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus   iertarea  prin moartea Sa, și Duhului, Care ne curățește de toate   spurcăciunea. De trei ori, în semn de stăruință și de angajare hotărâtă   cu toate cele  trei puteri sufletești: minte, poftă și iuțime pe calea   pocăinței. 
    
  Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zice pentru sine, fiindcă și   căința și îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se   lucrează  tainic în inima fiecăruia. După cele 12 închinăciuni, preotul,   ca o  pecetluire, rostește încă o dată rugăciunea fără întrerupere și   se  încheie cu o metanie. 
    
  Aruncând acum o privire  asupra întregii rânduieli de rugăciune a   Sfântului Efrem, ce observăm?  Mai întâi, ne uităm la chipul omului   stricat de cele patru patimi și ne  rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească   de ele; privim apoi icoana omului  înnoit prin cele patru virtuți și   cerem să ni le dăruiască și nouă și să sporim pe această cale. După   aceea, stăruim în rugăciune tăcută,  smerindu-ne pentru neputințele și   păcatele noastre și cu mare nădejde în puterea și ajutorul lui Dumnezeu.   Și toate aceste simțiri le însoțim de metanii și închinăciuni. Ce   însemnează oare toată această rânduială de  rugăciune? 
    
  Metania trupească, plecarea cu capul  până la pămînt, este semnul   văzut al pocăinței: prin plecare mărturisim  căderea noastră în păcate,   starea în care ne aflăm; iar prin ridicare  arătăm năzuința noastră  spre  izbăvirea de păcate, spre înnoire. Dar  cuvântul „metanie” în  înțelesul  său de origine (metanoia) tocmai aceasta înseamnă: prefacere,   schimbare, înnoirea minții, lucrare de prefacere a omului de păcat, în   omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârșește prin pocăință. 
    
  Iată ce lucru minunat se cuprinde în  această practică a rugăciunii   Sfântului Efrem, însoțită de metanii: ceea ce spunem cu gura în   rugăciune o arătăm totodată și cu trupul, ne  recunoaștem păcătoșenia în   care ne aflăm și cădem cu smerenie la pământ, dar ne ridicăm îndată,   arătând dorința noastră hotărâtă de grabnică  îndreptare. 
    
  E aici mai mult decât rugăciune, este  însăși lucrarea pocăinței, care   preface și înnoieste pe om. E o  prefacere reală, care ne duce cu   mintea la prefacerea euharistică de pe  Sfântul Prestol, Euharistia de   pocăință a omului. Căci așa precum la  Sfânta Liturghie, prin chemarea   de către preot a Sfântului Duh, pâine și vinul aduse înainte se prefac   în Trupul și Sângele Domnului, tot așa și aici, prin rugăciunea   preotului care cere darurile Sfântului Duh - cele patru duhuri din   rugăciune -, omul de păcat se preschimbă în om  duhovnicesc, rugăciunea   Sfântului Efrem fiind epicleza acestei Liturghii de pocăință. Și precum   epicleza euharistică este rugăciunea pe care  Dumnezeu o împlinește   imediat, prefăcând darurile aduse, tot așa și  epicleza pocăinței,   implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căință și  credință, este ascultată   și împlinită imediat. Ne-o adeverește Sfânta  Evanghelie. Vameșul a   suspinat: „milostiv fii mie, păcătosul” și degrabă s-a îndreptat;   tâlharul pe cruce a strigat: „pomenește-mă Doamne” și  îndată a auzit:   „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”. 
    
  Iată dar, că nevoințde Sfântului și Marelui Post sunt rugăciunea de   pocăință la care aducem jertfă însăși ființa noastră, pe care Dumnezeu    primind-o, o tămăduiește, o înduhovnicește. Dar pentru că înnoirea    omului, prefacerea lui nu se poate săvârși dintr-o dată, ci treptat,    puțin câte puțin, și liturghia de pocăință se repetă de multe ori pe zi,   fiecare din ele însă este un pas spre plinătate, o treaptă de    desăvârșire. 
    
  Dacă Liturghia euharistică este  liturghia iubirii de oameni a lui   Dumnezeu, liturghia pocăinței este  răspunsul omului la această   dragoste, prin dăruirea sa totală în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere   deplină și smerenie. Nu este aici o simplă  asemănare. Existența și   realitatea liturghiei de pocăință o mărturisește și însăși tradiția   liturgică a Bisericii. Se știe că după rânduiala  Bisericii Ortodoxe, pe   același altar nu se pot săvârși două Liturghii  într-o zi. Or, noi   vedem că în toate zilele Sfântului Post, când se  săvârșește Liturghia   pocăinței, Liturghia euharistică nu se săvârșește;  Liturghia Darurilor   mai înainte sfințite nefiind liturghie deplină, ci  rânduiala pentru   primirea Sfintelor Taine. 
    
  Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem, cu cererea celei mai înalte   desăvârșiri  duhovnicești, smerenia dragostei, ne mai spune ceva — că   omul dacă s-a  curățit de păcat și s-a înnoit prin pocăință, nu stă pe   loc, ci sporește din putere în putere, 
până la măsura bărbatului desăvârșit în Iisus Hristos. Pocăința ne deschide calea cea nesfârșită a îndumnezeirii. 
    
Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p2231.htm