Timpul este un dușman pentru cei care își pun speranța în această viață. Ei (se) plâng că odată cu trecerea timpului îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, se urâțesc...părinții mor...pier bucuriile copilăriei, ale tinereții... falsele speranțe...
Dar dacă am ajuns, cumva, să credem în Dumnezeu, timpul nu are prea mare valoare... cred... ci hotărârea și lupta de a fi cu Domnul, de a lupta împotriva păcatelor...
Mi-a spus o prietenă, acum mulți ani, povestioara cu un om/ sfânt, care se ruga Domnului să-i mai dea o zi, pentru a se pocăi de păcatele sale... și în fiecare zi la fel.... ajungând să trăiască vreo 100 de ani...
Tâlharul cel bun a fost iertat, în ultimul moment dinaintea morții pe cruce...
Unul dintre cuvintele cele mai pline de nădejde din Patericul egiptean este al avvei Alonios: „Dacă omul vrea cu adevărat, din zori până seara ajunge după măsura dumnezeiască“ (Alonios 3).
Alte apoftegme:
„Dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu și Dumnezeu suntem pe lume, nu-și va găsi liniștea.“ (Alonios 1).
„Dacă nu aș fi dărâmat totul, nu aș fi putut să mă zidesc.“ (Alonios 2).
|