Câteva zile mai târziu, un alt asasinat avu loc la Iași. Studenții din acest oraș făceau o slujbă religioasă pentru camaradul lor omorât la Constanța. Armata interveni, opri procesiunea și obligă pe studenți să se refugieze la Căminul Cultural Creștin. Armata încercui atunci Căminul și menținu starea de asediu timp de trei zile. Un muncitor legionar, Niță Constantin, aruncă câteva pâini studenților blocați, deasupra capetelor soldaților ce formau cordonul. Unul dintre aceștia trase asupra lui și Niță Constantin căzu la pământ, trăznit . . .
Nici o anchetă judiciară nu a fost efectuată, nici într-un caz, nici în celălalt. Afacerea fu închisă și aceste două asasinate, comise de agenții forței publice, trecură la rubrica „incidentelor electorale”. Sergentul de stradă care l-a omorât pe Vrgil Teodorescu la Constanța a fost doar transferat într-un alt oraș, și nu ca o sancțiune, ci pentru că guvernul se temea ca el să nu sufere ceva de pe urma răzbunării legionarilor. De asemenea, se ignoră până astăzi cine a tras asupra lui Niță Constantin.
Puțin timp după aceea, s-a aflat la Centru moartea unei a treia victime a teroarei liberale : legionarul Ion Bălăianu, mort la spitalul din Giurgiu, în urma torturilor suferite. Și lista morților abia se deschidea . . .
Guvernul începu să creeze un climat de teroare, declanșă gustul violenței ; și polițiști și jandarmi se năpusteau cu ferocitate asupra legionarilor, oriunde îi întâlneau. Guvernul însă nutrea planuri și mai tenebroase. Intenția lui era, printr-o încăierare între legionari și polițiști, să lichideze pe însuși Corneliu Codreanu, și să treacă moartea lui ca un nou „incident electoral”.
Conștient de pericol, Căpitanul nu se mișcă din București, contrar obiceiului său de a parcurge multe județe în timpul campanei electorale.
Totuși, teroarea nu dădu rezultatele scontate de guvern. Autoritățile n-au putut impiedeca Mișcarea să-și depună candidaturile și să câștige, din ce în ce mai mult simpatia populară. Acuzațiile de „mișcare anarhică” și „teroare”, lansate împotriva ei de presa guvernală, n-aveau priză în popor. Rapoartele care soseau la Ministerul de Interne semnalau că, dacă Mișcarea participa la alegeri, ea ar obține un număr de voturi considerabil ; și pericolul pe care guvernul voia să-l ocolească creștea. De aceea, Mișcarea nu ajunse la alegeri. Înainte de a deveni prim-ministru, I.G.Duca se angajase să dizolve încă o dată Legiunea.
DIZOLVAREA MIȘCĂRII LEGIONARE
Guvernul hotărâse ca desființarea organizației legionare să nu aibă loc înaintea termenului pentru depunerea candidaturilor. Numai anunțând măsura, în acel moment, s-ar produce și efectele. Pe de altă parte, dacă ea ar avea o singură zi de răgaz, exista riscul ca legionarii să introducă alte liste de candidaturi, în numele unor organizații create de circumstanță, ce ar fi scăpat atunci voinței Consiliului de Miniștri. Pentru a preveni această eventualitate, Jurnalul, anunțând dizolvarea Mișcării, n-a fost făcut public decât în noaptea de 9 spre 10 decembrie, după ce, conform dispoziției legii electorale, nici o candidatură nu mai putea fi depusă.
Este semnificativ că desființarea Gărzii de Fier n-a fost obiectul unui Decret Regal, ci a rezultat dintr-o decizie a Consiliului de Miniștri. Cu toate că regele a fost amestecat în complotul de lichidare a Mișcării Legionare, el refuză să-și pună semnătura pe un asemenea Decret, lăsând să cadă întreaga răspundere asupra lui I.G.Duca.
Acționând în grabă și improvizație guvernul se acoperi de ridicol. Jurnalul Consiliului de Miniștri anunța dizolvarea „Legiunii Arhanghelului Mihail” și a „Gărzii de Fier”, grupări politice ce nu figurau la Comisia Centrală Electorală. Aceste organizații fuseseră desființate în 1931. Mișcarea prezentase candidaturi sub numele „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu”, denumire de care Căpitanul uzase la alegerile generale din 1932. După câteva ore, guvernul își dădu seama că dispozițiile din Jurnalul Consiliului de Miniștri nu erau aplicabile listelor legionare, și îl completă printr-o hotărâre, specificând că actul se dizolvare se întinde și asupra „Grupării Corneliu Zelea Codreanu”.
Suferințele abia începeau ! . . .
După dizolvare, guvernul ordonă arestarea tuturor legionarilor, de la Șeful suprem până la membrii cei mai recenți. România politică nu strălucise niciodată prin respectul legalității. Cetățenii, în ciuda tuturor garanțiilor constituționale, s-au aflat mereu fără apărare în fața vexațiunilor puterii executive. Și totuși, nu se mai văzuse niciodată o asemenea prigoană. Peste 11.000 de persoane au fost ridicate de la domiciliile lor și aruncate în închisoare. După legile țării, nici un cetățean nu putea fi deținut mai mult de 24 de ore fără un mandat judiciar. I.G.Duca suprimă toate garanțiile constituționale și el se substituie abuziv puterii judecătorești, pentru a ordona toate aceste arestări. Deținuții nu erau prizonierii justiției, erau într-un fel escamontați de guvern și păziți cu forța în temnițe. Arestările nu fuseseră sfectuate de către parchetele civile sau militare, ci de poliție, jandarmi și prefecții județelor. Nuci un deținut nu a fost obiectul unei anchete a vreunui judecător de instrucție ori procuror. N-a fost lansat nici un mandat de arestare. Au fost eliberați , fără asistența justiției, două săptămâni mai târziu, când alegerile erau deja „câștigate” de guvern . . .
Moța și Marin, de exemplu, au rămas 19 zile în închisoarea militară Jilava. Ei au fost chemați să-și clarifice situația, pentru a fi traduși în justiție. Făcură chiar greva foamei, timp de cinci zile. Au trimis proteste în toate părțile, chiar și regelui. S-au adresat procurorilor din toate instanțele, cerându-le să intervină pentru a pune capăt detențiilor ilegale. Zadarnic ! Nimeni nu răspunde la apelurile lor ! Când au fost în fine eliberați, colonelul Izet, directorul închisorii, consimți să le emită, la cererea lor, certificate de detenție ilegală. Cu documentele acestea, ei au făcut apel la justiție, cerând pedepsirea lui Victor Iamandi, subsecretar de stat la Interne.
Printre deținuți se găseau numeroase personalități din elita Capitalei : prințul Alexandru Cantacuzino, poetul Radu Gyr, scriitorul și ziaristul Mihail Polihroniade, inginerul Virgil Ionescu, av.Vasile Marin, av.Ion Moța, etc. Diverse închisori din țară adăposteau alți prizonieri importanți : avocații Ilie Gârneață și Corneliu Georgescu, fondatori ai Mișcării Legionare, profesorul Vasile Christescu, profesorul Ion Zelea Codreanu, protopopul Ion Moța, avocatul Mille Lefter, profesorul Nicolae Petrașcu și mulți alții . . .
Prin aceste arestări în masă, guvernul voia să impună poporului teroarea. „Cine se asociază acestor anarhiști nu se bucură de protecția legii”, se repeta pe toate tonurile. Puteai fi deținut , maltratat, omorât, fără ca autoritățile competente să intervină. Guvernul dădea, prin aceasta, un avertisment imperios țării și trasa o linie de demarcație între marea majoritate a neamului românesc, ce suporta cu docilitate toate abuzurile, și acest grup de „revoltați”, de „insurgenți”. Avertismentul se adresa și părinților, angajându-i să interzică fiilor lor să se compromită cu „aventurierii” aceștia, căci însăși viața lor depindea de ei. Atunci când era vorba de menținerea ordinii publice, statul nu se dădea înapoi de la nimic, chiar cu riscul de a părea crud și inuman, cu însuși riscul de a lovi pe cei nevinovați.
Îndepărtarea legionarilor urmărea și un obiectiv imediat, direct legat cu situația electorală a guvernului. Curentul favorabil Mișcării era atât de puternic, încât guvernul se temea de o înfrângere, în cazul în care legionarii ar fi fost lăsați în libertate după actul de dizolvare. Cum era de prevăzut, ei vor merge să voteze și să facă propagandă pentru partidele de opoziție, în intenția de a slăbi pe liberali. Ținându-i sub cheie în timpul alegerilor, guvernul se punea la adăpost de orice neplăcută surpriză, Corneliu Codreanu, într-adevăr, dăduse instrucțiuni, în dimineața lui 10 decembrie, după dizolvare, ca legionarii să voteze în favoarea partidelor de opoziție : în Transilvania, pentru Iuliu Maniu ; în vechiul Regat și în celelalte provincii, pentru Gh.Brătianu și mareșalul Averescu.
Căpitanul evalua modest voturile legionare la 200.000. cei 11.000 de legionari întemnițați nu reprezentau doar 11.000 de voturi mai puțin, ci 11.000 de propagandiști fervenți, care, lăsați liberi, puteau să ducă la eșecul guvernului în alegeri.
|