[CristianR]

În prealabil postat de Yasmina

Oare?
Sentimentele pot sa ajunga profunde intr-o relatie la fel de profunda(casatorie?) dar poate ca nu atat de profunde intr-o prietenie...
Adica incerc sa spun ca nu poti ramane marcat pe viata in urma unei prietenii mai scurte sau mai lungi de genul"in inima ta nu a mai ramas loc pt altcineva".
Daca acel cineva nu ne vrea sau nu poate sta langa noi din diverse motive este momentul sa acceptam adevarul dureros si sa pornim mai departe.
Timpul este cea mai buna doctorie!

Răspunsul tău îl consider o completare binevenită. Nu am vrut să spun că rămâi „marcat pe viață” în urma unei prietenii sau a unei relații neaprofundate (De altfel, avusesem grijă să leg imposibilitatea înlocuirii cuiva tocmai de profunzimea sentimentelor pentru el/ ea). Însă chiar și aceea rămâne unică întrucât orice persoană este unică. Nu este cinstit să o negi, să te minți că n-a fost sau să minimalizezi valoarea celuilalt ș.a.m.d. Despărțirile frumoase sunt cele în care continui să-l prețuiești pe cel pe care l-ai iubit sau ai fost pe cale.

P. S. A fi „marcat pe viață” are o conotație negativă, iar eu aveam în vedere ceva pozitiv, pentru care aș fi folosit expresia „a-l păstra în inima ta”. Într-o inimă largă sunt multe locuri, poate infinite, chiar. Însă nu sunt toate la fel. Fiecare trebuie să aibă locul lui și, atunci când cineva iese pentru o vreme sau definitiv din relație cu tine, consider că, dacă vrei să fii cinstit cu tine însuți, îi păstrezi locul. Este vorba, în definitiv, de inima ta, nu neapărat de ceea ce face el. Și e foarte important ce faci cu ea.

Există, după părerea mea, și un loc rezervat unei singure persoane - soțul/soția, cu care ai o relație cu totul aparte, menită realizării unei uniri mistice, întrucât devine un trup cu tine; căci asta este taina nunții, și ea este covârșitoare, dacă chiar ți-o asumi, pentru că implică participarea integrală a ființei tale, cu trup și cu suflet. Este un fel de nouă creație - a unei ființe duble - pe care nu o putem face noi, evident, ci Hristos, Cel care ne-a creat și ca ființe particulare.

Însă când acest loc este gol – fie pentru că încă n-a fost ocupat – fie din cauză că cel care l-a ocupat a plecat, suferim. Putem accepta, cu smerenie, suferința, sau putem încerca să umplem golul. Dar dacă el a fost ocupat și acum e gol, trebuie să recurgem la o minciună pentru a ajusta, cumva, locul ca să se potrivească noului-venit. Vom spune că cel dinainte nu era, el, potrivit pentru acest loc. Iar cu noul-venit s-ar putea să procedăm, iarăși, în așa fel încât să-l ajustăm pe el ca să se potrivească locului rămas gol.

De aceea consider că nu trebuie să recurgem la compromisuri, ci să fim cinstiți până la capăt, în primul rând față de noi înșine, căci cu această conștiință ne vom înfățișa la Judecată. Și bine este să nu o încețoșăm, ca să ne vedem păcatele cât încă mai avem timp să le îndreptăm.