Am dat-o in bara din nou
Cum bine spuse Gabriela, Dumnezeu asa facu, dar fuse peste puterile mele...de vreo saptamana mi s-a imbolnavit barbatul, a avut dureri mari si s-a chinuit, dar a rabdat bine pana la un punct si mi-a fost mila de el, am incercat cat am putut sa-l ajut (poate am fost ipocrita sperand ca va aprecia si va inceta persecutiile, dar chiar mi-a fost mila, insa poate nu de ajuns cat sa-mi las serviciul, sa nu mai mananc, sa nu mai dorm, sa-mi dau si viata eventual). Am sperat ca dupa interventie va fi mai bine, se va rezolva fara probleme, l-a binecuvantat si preotul spitalului (crezand ca mi-e frate), dar nu a fost asa. Azi a iesit din spital si m-a sunat urland ca il doare. I-am zis sa se uite pe reteta care i s-a dat sa vada ce tb sa ia (oricum a luat mereu mai mult decat trebuia) si a zis ca n-o gaseste... Dupa un timp a sunat inapoi si mi-a zis ca sunt cea mai mare proasta ca nu am stiut ce sa-i zic sa ia sa-i treaca criza. Eu ma stiu dintodeauna ca intru in panica si nu reactionez bine la situa?ii critice, tocmai de-aia m-am si lasat de medicina, as prefera sa nu ma mai intrebe nimeni nimic niciodata... Apoi ma stiu si ca sunt ofticoasa si nu suport sa fiu insultata si umilita (cu toate ca un bun crestin ar trebui sa fie mandru pt asta). Asa cai-am zis ca poate vrea sa nu mai vin acasa, si el a zis ca poate ar fi bine. La ora asta inca nu-mi vine sa ma duc diseara acasa, imi vine sa las tot acolo, si bani, si lucruri, carti, haine, icoane si tot ce am mai de pret, numai imi trebuie nici sa merg la denie sau la inviere, oricum numai am tupeul sa dau ochii cu par duhovnic dupa ce am facut tot ce am promis ca nu mai fac (am blestemat, hulit, deznadajduit, mi-am dorit moartea). Stiu insa ca e pacat sa-l abandonez acum, in suferinta, mai ales ca i-am promis ca merg maine sa-l inscriu la medic de familie (tb sa mai faca o interventie). Si nici la parinti cred ca nu pot merge, si mai e un aspect:
|