[tot-Laurentiu]

Hirotonia femeilor între realitate şi erezie

Introducere. Probleme generale.

Problema privind hirotonia femeilor constituie una dintre marile provocări lansate de teologia modernă occidentală Bisericilor apostolice de tradiţie creştină. Spre deosebire de Bisericile apărute din Reforma secolului al XVI-lea, Biserica Ortodoxă, precum şi Biserica Romano-Catolică nu acceptă ca femeile să fie învestite cu harul Duhului Sfânt, pentru a sluji ca preoţi.

Subiectul nu este nou, el a fost ridicat încă de la începutul veacurilor creştine de sectele gnostice, repus în discuţie în perioada Evului Mediu de mişcările neomanihee, intens dezbătut odată cu apariţia Reformei în Apus, reluat şi pus în aplicaţie de teologia „modernă” contemporană şi formulat în termeni foarte clari în atmosfera discuţiilor Mişcării feministe. În rândurile ce urmează vor fi descrise reacţiile Bisericii Ortodoxe şi Romano-Catolice faţă de accesul femeilor la sacerdoţiu, mai ales în Biserica Angliei, reacţie ce este valabilă pentru toate Bisericile ce acceptă hirotonia femeilor. Primele provocări încep să apară în anul 1920, în Biserica Luterană suedeză. În ciuda poziţiilor categorice a mai multor teologi ortodocţi şi catolici, ce au demonstrat cu argumente din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie că accesul femeilor la preoţie este o erezie, în 1923, în Biserica Luterană olandeză vor fi numite ca pastori primele femei, eveniment urmat de Bisericile scandinave; Danemarca (1947), Norvegia (1956) şi Suedia (1958), ce vor acorda un statut special femeilor-pastor. Subiectul în teorie şi practică va suscita numeroase controverse teologice, mai ales între anii ’70-’80, în cadrul Mişcării feministe, care consideră că femeile trebuie sa fie descătuşate de prizonieratul unor concepte primitive.

Primele reacţii oficiale ortodoxe privind această problemă vor apărea în anul 1964 în broşura intitulată „Despre hirotonia femeilor”, unde se răspunde la două personalităţie ale teologiei protestante şi unui teolog anglican, favorabili hirotoniei femeilor. Printre luările de poziţii amintim intervenţia prof. Nicolae Chiţescu, ce invoca împotriva hirotoniei femeilor argumentul tradiţiei bisericeşti, alegerea celor 12 Apostoli, atitudinea Sf. Apostol Pavel (838), dar şi mărturia Părinţilor Bisericii din primele secole care erau împotriva slujirii femeilor ca preot. O mărturie teologică importanta o aduce episcopul Kallistos Ware, care arată că hirotonia nu se situează doar în cadrul liturgic, ci mai ales în cel sacramental, prin săvârşirea Sfintelor Taine, preotul săvârşitor are, pe de o parte, un rol instrumental de săvârşitor al Sfintei Euharistii şi al celorlalte Taine, iar pe de altă parte, are o funcţie iconică (839).

Nu poate fi înţeles acest particularism „teologic” al Bisericilor Apusene, despre care se vorbeşte teoretic şi în mediile intelectuale feministe răsăritene, dacă nu se surprind anumite aspecte specifice teologiei apusene.

În Occidentul creştin, atitudinea teologilor şi a femeilor din Bisericile protestante faţă de teologie este una de liberă exprimare, din multiple sensuri şi varii posibilităţi de interpretare. Astfel, curentele teologice moderne feministe din Bisericile protestante, din Biserica Anglicană şi cele ce provin din diverse ramuri ale teologiei neoprotestante americane consideră că discriminarea sexuală între bărbat şi femeie, în slujirea sfântă, este o absurditate care neagă datele ştiinţei şi ale dogmei creştine.

O primă obiecţie care s-a ridicat împotriva exclusivităţii bărbatului ca slujitor al lui Hristos este absenţa elementului masculin în conceperea lui Iisus. Astfel, feministele susţin că natura umană pe care a luat-o Hristos din Fecioara Maria este o natură în care „masculinitatea” a fost substituită de Duhul Sfânt, Iisus neavând Tată pământesc, ci numai ceresc, Fecioara a fost singura persoană care îi oferă un element uman. Rolul masculin în natura umană pe care a asumat-o Hristos este inexistent.

Un argument pe care îl aduc feministele din Bisericile protestante şi neoprotestante în favoarea hirotoniei femeilor este Taina Sfântului Botez, despre care spun că fiecărei persoane i se oferă un sacerdoţiu comun, ce este conform cu ordinea creaţiei şi se exprimă în legea naturală (840). Confuziile sunt nu numai de natură speculativă, ci şi de natură strict teologică, pentru că în aceste Biserici, preoţia împărătească nu se distinge de preoţia sacramentală, de aceea nu există nici un obstacol din punct de vedere dogmatic de a accepta femeile la hirotonie. Dat fiind faptul că protestantismul nu recunoaşte ca Taine nici Sfânta Euharistie, nici Preoţia, nu există teologic vorbind nici un impediment bisericesc pentru protestantism şi toate ramurile evanghelice desprinse din acesta ca femeile să fie hirotonite pastori.

Răspunsul ortodox. Autoritatea Sfintei Tradiţii

În misterul celebrării Sfintelor Taine, preotul este „misterion”, sacrament al prezenţei obiective a lui Hristos pentru credincioşi (841). În Taina Preoţiei, rolul preotului ca bărbat constituie un element esenţial, indispensabil, el trebuind să fie mai întâi membru al comunităţii bisericeşti, apoi, prin mâna episcopului, este ales în treapta slujirii preoţeşti. Dacă femeile sunt excluse de la preoţie este pentru faptul că apar confuzii majore în dogma Sfintei Treimi şi mai ales a raporturilor dintre persoanele treimice.

Se pune mai întâi problema autorităţii Sfintei Tradiţii. Hirotonia femeilor nu poate fi izolată de totalitatea Tradiţiei şi de credinţa în dumnezeirea Celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Nu se poate face abstraţie de ordinea creaţiei, de contextul căderii în păcat, de mântuirea adusă de Hristos şi de aspectul teandric al Bisericii. În învăţătura Mântuitorului şi cea a Sfinţilor Apostoli nu se află nici o poruncă referitoare la hirotonia femeilor şi după 2000 de ani de creştinism, nu avem dreptul de a lua alte hotărâri, ci trebuie afirmate învăţăturile primite în dar de la Mântuitorul Hristos, formulate de Sfinţii Părinţi în sinoadele ecumenice şi păstrate de Biserică precum adevărate tezaure de învăţătură. Trebuie precizat că Sfânta Tradiţie nu poate fi pusă pe picior de egalitate cu stereotipurile culturale, cu obiceiurile profane sau cu convenţiile sociale care apar şi care dispar odată cu schimbarea vremurilor în Occident. Sfânta Tradiţie este continuitatea internă care există între Noul Testament şi experienţa Bisericii (842). Pe autoritatea Bisericii s-a dezvoltat Tradiţie şi odată cu ea, preoţia sacramentală pe care o găsim înrădăcinată şi justificată în paginile Sfintei Scripuri.

Greşeala fundamentală de la care se pleacă în această problemă teologică vine din concepţia protestantă despre Sfintele Taine, unde este confundată preoţia sacerdotală cu preoţia generală sau universală. Preoţia sacerdotală este legată de persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Care a fost bărbat, pe când preoţia universală, prin Taina Sfântului Botez, aparţine tututor, fiind de drept uman.

Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, prin vocea Sfinţilor Părinţi, proclamă că Iisus esta bărbat, nu femeie. Limitându-se la hirotonia bărbaţilor, Biserica primelor veacurilor rămâne fidelă tradiţiei iudaice din care provenea Iisus Hristos, mergând în acelaşi timp în sens contrar spiritului general al religiilor păgâne, unde existau femei preotese şi profetese. Marele teolog rus Vladimir Lossky când vorbeşte de tradiţie o defineşte ca fiind „spiritul critic al Bisericii” (843). Tradiţia nu este un principiu de protecţie şi de conservare, ci este principiul dinamic, de trăire şi regenerare a vieţii spirituale. Tradiţia autentică nu este o imitare servilă a trecului, ci efortul curajos de a face distinţia între ceea ce este tranzitoriu şi ceea ce este peren. Tradiţia nu înseamnă o simplă adunare de documente, o simplă înregistrare a ceea ce au zis alţii mai înainte, nu este o transmitere automată a unor evenimente trecute, ci este necesitatea unui răspuns viu la cuvântul lui Dumnezeu în momentele prezente, este întâlnirea directă şi personală cu Hristos prin Duhul Sfânt. Biserica de astăzi reafirmă cu tărie adevărurile dogmatice, se sprijină pe faptul că este apostolică, ceea ce înseamnă că învăţătura sa de credinţă se fondează pe mărturia autentică a apostolilor, ce au fost martori direcţi ai lui Hristos şi care au primit harul Duhului Sfânt direct de la El şi pe care l-au transmis prin succesiune apostolică episcopilor şi preoţilor.

Noul Testament nu atestă că o femeie ar putea să-L reprezinte pe Hristos de o manieră publică şi autorizată, nici unei femei nefiindu-i încredinţată predica publică. „Înnoirile” de genul celor propuse în mediile gândirii moderne ale lumii protestante liberale dau naştere la tulburări teologice foarte grave, iar o schimbare a preoţiei sacramentale ar însemna o schimbare a legii (Evrei 7,12). În textele de la 1 Cor. 14, 34-35 şi 1 Timotei 2, 11-12, nu se vorbeşte de vreo misiune specială privind slujirea atribuită femeii în biserică. Versetele de mai sus nu sunt luate ca mărturie într-un mod izolat, iar Sfântul Apostol Pavel, când rosteşte aceste cuvinte nu poate fi acuzat de misoginism, fiindcă ele reprezintă maniera în care Sfânta Scriptură în totalitatea ei a fost interpretată şi aplicată.

Este inexact să se pretindă că până în zilele noastre subiectul privind hirotonia femeilor a fost trecut sub o tăcere totală, aşa cum insinuează teologia liberală. Au fost numeroase femeile care L-au urmat pe Mântuitorul (Maria, Mama Sa, Salomeea, Marta şi Maria, surorile lui Lazăr), în schimb, niciuneia dintre ele nu i-au fost încredinţate apostolatul sau preoţia.