[tot-Laurentiu]

În cadrul Sfintei Liturghii bizantine, în timpul anaforalei euharistice, preotul celebrator nu vorbeşte „in persona Christi” sau ca „vicar al lui Hristos” pe pământ, ci „in persona ecclesiae”, ca reprezentant al Bisericii, acţionând şi mulţumind nu în numele său personal, ci în numele Bisericii. Dacă şi Biserica Ortodoxă ar începe să hirotonească femeile, ne-am găsi nu peste mult timp în situaţia de a invoca pe „Mama noastră care eşti în ceruri şi de a boteza în numele Mamei şi al Fiului şi al Sfintei Duh”, aşa cum deja unii dintre creştinii occidentali au început să o facă. Se poate spune că subiectul acesta plasează întreaga problemă în miezul unor tulburări ce duc la serioase complicaţii de natură trinitară, hristologică şi antropologică greu de conceput, iar termenii teologici folosiţi până acum în teologie ar trebui reformulaţi radical.

Hristos a evitat orice ambiguitate

Se afirmă că atitudinea lui Iisus faţă de femeie este tributară practicilor şi mentalităţii evreieşti, care nu admiteau femeile la preoţie. A judeca deciziile lui Hristos faţă de această problemă înseamnă criticarea lui Iisus ca Dumnezeu şi Om, înseamnă că El poate fi vazut ca o simplă persoană umană, care a rămas în schema unor concepte ancestrale şi retrograde ale neamului în care S-a născut. Este o apreciere injustă, simplistă şi pur umană care Îl plasează pe Hristos în rândul marilor întemeietori de religii. Să nu uităm că Hristos a ştiut foarte bine ce face, ce zice şi cum acţionează, fiindcă învăţătura şi atitudinea Sa nu au fost umane, ci divino-umane.

Bineînţeles că religia iudaică, religia revelată, nu putea accepta, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, confuziile învăţătoreşti şi practicile religioase specifice popoarelor păgâne. Nu trebuie decât să oferim unele exemple pentru a vedea de ce religia mozaică a avut o atitudine tranşantă faţă de femeile preotese. Pitia era preoteasa oracolului lui Apolon din Delfi, iar la Roma erau preotesele zeiţei Vesta şi preotesele zeului Bacchus, care celebrau faimoasele banchete. Practicile orgiastice ale cultelor cananee împotriva cărora s-au ridicat profeţii Vechiului Testament au dat naştere unei atitudini ostile faţă de accesul femeilor la sacerdoţiu.

Reflectând maniera în care Iisus a aşezat Taina Preoţiei, suntem izbiţi de atitudinea Sa, fiindcă El nu S-a rezumat numai la nişte simple cuvinte de instituire, ci dă îndemnuri clare însoţite de semne pentru a confirma cu tărie învăţătura Sa. Numeroasele texte arată rostul aleşilor Săi în această misiune: „Precum M-ai trimis pe mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17, 18). „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă...” (Luca 10, 16), iar Sfântul Apostol Pavel va susţine cu tărie rolul preotului ca trimis şi mijlocitor al lui Hristos (II Cor. 5, 20).

Redeşteptarea ereziilor gnostice în Apusul de tradiţie creştină

Cu acest titlu generic “gnosticism în lumea creştină” se poate defini curentul feminist de sorginte păgână, ce are ca vârf de lance hirotonia femeilor şi care tinde să vicieze aspecte fundamentale ale teologiei creştine. O primă problemă care deranjează teologia feministă este dominaţia masculinului în lume. Mişcarea feministă aduce ca argument împotriva dominaţiei masculine în viaţa religios-socială şi politică opinia potrivit căreia elementul masculin este absent la conceperea lui Iisus. Problema nu este una nouă, iar pentru a înţelege această afirmaţie şi pentru a avea o imagine clară a întregii problematici, vom arunca o privire în trecutul creştin al primelor veacuri, tulburat de aceleaşi dispute. Când se face această afirmaţie, trebuie reamintite unele aspecte ce au frământat şi au marcat procesul de plămădire a religiei creştine. Biserica primelor secole a rămas fidelă rânduielilor lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos şi transmise de Sfinţii Apostoli. Teologii contemporani răsăriteni fac toate eforturile de a păstra intactă învăţătura moştenită de la Mântuitorul, în ciuda unei afirmaţii necugetate făcută de arhiepiscopul de Caterbury, Mgr. Georges Carey, ce spunea în februarie 1991 odată cu instalarea sa în noua funcţie : “Ideea potrivit căreia numai un bărbat poate reprezenta pe Hristos înaintea Sfintei Mese constituie o mare erezie” 849. Aceste cuvinte ce aparţin capului Bisericii Anglicane determină o cercetare atentă a trecutului, pentru a putea găsi răspunsuri problemelor prezente..

Problema femeilor preoţi nu este una ipotetică, apărută în vremurile de astăzi, ci aparţine începutului istoriei Bisericii, când diverse grupuri schismatice şi eretice gnostice din secolele II şi IV aveau femei preoţi şi chiar ierarhi. Sfinţii Părinţi au avut o atitudine critică arătând că masculinul şi femininul nu sunt numai categorii antropologice (sau biologice), ci şi categorii cosmice, iar accesul femeilor la Taina Preoţiei îşi găseşte rădăcinile în spiritualităţi ezoterico-păgâne, şi nu în învăţătura Mântuitorului Hristos.

În cartea Contra ereziilor, Irineu de Lyon vorbeşte de un anume Marc Magicianul ce săvârşea Liturghia împreună cu o femeie 850, apoi arată că cei doi nu se limitau numai la actul liturgic al săvârşirii Sfintei Liturghii, ci urmau o serie de profeţii: “Iată harul a căzut peste tine, deschide-ţi gura şi profeţeşte ; femeia răspundea atunci: eu niciodată nu am profeţit şi nu ştiu a profeţi” 851, apoi, prin invocaţii magice, ucenicii săi se rugau Mamei celei Veşnice 852.

În afara acestui episod caricatural, critica lui Irineu se îndreaptă şi spre condamnarea încrederii acordate femeilor pe care le acuza de depravare sexuală în numele divinităţii, apoi găsim reproşul de cupiditate (pofta de bani), pentru că Marc avea în jurul său în special femei bogate, care-i puteau aduce câştiguri substanţiale.

Un alt autor care descrie participarea femeilor la sfintele slujbe este Ipolit de Roma ce înfăţişează, ca şi Irineu, pe Marc săvârşind Euharistia alături de o femeie căreia îi dădea un potir mare ce conţinea Euharistia, pe care o vărsa în alte potire mai mici. Ipolit îl acuză pe Marc nu numai de acte magice, ci că folosea ca materie în Taina Euharistiei unele amestecuri de diferite lichide pe care el le numeşte droguri 853. Liturghia despre care vorbeşte Ipolit este o critică nu numai la adresa formulelor inventate, pe care le consideră grave erori, dar şi la adresa prezenţei femeilor în cult 854, ce o consideră erezie. Despre accesul femeilor la preoţie ne mai vorbeşte şi Sfântul Epifanie când aminteşte despre practicile greşite ale sectei collyridienilor, care admiteau ofrandele femeilor.

Numele de collyridieni vine de la grecescul colluridion care însemna “pâine mică”. Este vorba de o sectă, tracă de origine, care oferea un fel de cult Fecioarei Maria, unde pâinile erau aduse ca ofrandă pe o masă 855. Ipolit îi critică pe frigieni pe care îi acuză că s-au lăsat înşelaţi de două femei pe care le considerau profetese 856. Tertulian, în perioada când a făcut parte din secta montaniştilor, aminteşte despre sacerdoţiul feminin, criticând ferm această practică despre care spune că este împotriva învăţăturii Mântuitorului Hristos şi a practicii apostolice 857. Sfântul Epifanie arată că niciodată de la început o femeie nu a slujit ca preot lui Dumnezeu. Bineînţeles că el se referea la practica iudaică şi la perioada Vechiului Testament, fără a face referire la preotesele din cultele păgâne ale fertilităţii.

Despre preotesele lui Montan se spune că îl urmau orbeşte renunţând la tot, părăsindu-şi soţii, copiii şi casele, iar despre “prorociţele” sale mincinoase – se spune că vorbeau lucruri nebuneşti şi stranii. Montan îi asigură pe toţi cei care-l vor urma că vor fi copleşiţi de bogate făgăduinţe, femeile din preajma sa susţinând că au primit prin succesiune darul proorociei. Aidoma lui Codrat şi Amia din Filadelfia, Montan “apostolul“ le sugera celor din anturajul său că această charismă profetică va dura în întreaga Biserică până la sfârşitul celei de a Doua Veniri 858.

Problema accesului femeilor la Taina Preoţiei s-a ridicat şi în religia mandeenilor, femeile putând să primească harul hirotoniei, dar trebuia ca mai înainte să fie căsătorite 859. Discuţiile vor fi reluate în timpul ereziilor din perioada Evului Mediu, în sânul mişcării eretice cathare, care accepta hirotonia femeilor. Reacţiile critice ale părinţilor şi scriitorilor bisericeşti din vechime, cât şi ale teologilor contemporani nu pot fi considerate acte de dispreţuire a femeii, ci semnale de alarmă faţă de pericolul gravelor confuzii teologice în cadrul religie creştine, datorită prezenţei elementelor de provenienţă păgână venite din spaţiul străvechi al Asiei Mici, erori păgâne trecute, care îşi găsesc din nou rezonanţa în lumea americană şi europeană.

Evaluare. Consecinţe teologice

Prin acceptarea hirotoniei femeilor se produc mutaţii trinitare, hristologice şi ecleziologice majore în carul învăţăturii creştine. Aşa cum am arătat în prima parte a acestui capitol, curentul favorabil hirotoniei femeilor apare în perioada antică în cultele păgâne; el va fi preluat de mişcările eretice medievale, iar în vremurile de astăzi izvorăşte din „teologia mişcării feministe”, care nu Îl poate concepe pe Dumnezeu-Tatăl masculin, de aceea în locul numelui Tatălui, se propun denumiri de genul: „Foc, Lumină şi Atotputernic”. Potrivit susţinătorilor unor astfel de noţiuni, numai aşa se poate realiza un echilibru trinitar şi interuman între masculin şi feminin. Feministele propun pentru prima persoană a Sfintei Treimi numele de Mamă şi consideră că, prin schimbarea numelui lui Dumnezeu, se va putea da femeilor posibilitatea de a accede la toate gradele ierarhiei sacerdotale. Considerăm că este o erezie a schimba numele Tatălui şi a-I oferi atribute, precum Viaţă, Frumuseţe sau Lumină.