[cristiboss56]

Dacă Dumnezeu mă iartă în măsura în care iert, atunci ca să mă ierte nu trebuie neapărat să mă schimb? Ajunge să iert la rândul meu?
Da, dacă ierţi, Dumnezeu te iartă. În Patericul Egiptean se povesteşte o întâmplare. A murit un frate care era cunoscut ca fiind foarte nepăsător. Se mai îmbăta, glumea, nu-şi făcea pravila. Şi iată că s-a apropiat ziua să moară. Fratele era bucuros, liniştit, fericit. S-au apropiat Bătrânii, care ştiau ce înseamnă o astfel de moarte, pentru că omul păcătos înaintea morţii este panicat, este speriat..., şi l-au întrebat: „Frate, ce eşti aşa bucuros, ce eşti aşa vesel? Mergi la Dumnezeu la judecată şi noi te ştim că nu prea te-ai îngrijit de rânduiala călugărească... Ce pricini ai să te bucuri?" Fratele a zis: „E, Părinţilor, eu toată viaţa mea una am păzit, pentru că s-a zis: nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; şi acum aştept să mă duc la Dumnezeul meu ca să facă ceea ce a zis, pentru că eu nu am judecat pe nimeni în viaţa mea." Şi Părinţii au zis: „Bine a făcut fratele nostru şi drept este cuvântul lui". Aşa să facem şi noi. Păi, dacă aşa a zis Mântuitorul, ce-o mai sucim? Dacă nu judecăm, avem nădejde de mântuire mai mult decât pentru oricare altă nevoinţă, pentru că El nu a zis: „Precum postiţi, aşa vi se va ierta; precum vă rugaţi, aşa vi se va ierta, ci precum iertaţi, aşa vi se va ierta". Este virtutea care ne dă cea mai mare nădejde dintre toate, pentru că Hristos a revenit obsedant cu făgăduinţa că o va răsplăti cu iertare. Aşa că, să îndrăznim, dacă am iertat, să îndrăznim să cerem de la Dumnezeu iertare. Dar inima singură simte asta. Începe să simtă mila lui Dumnezeu, începe să simtă dragostea lui Dumnezeu. În măsura în care iartă, omul începe să-l vadă pe Dumnezeu milostiv, bun. (Nimeni nu poate ierta fără ca mai întâi să-şi schimbe omul lăuntric, fără să-şi înăbuşe egoismul şi răutatea din sine. Omul firesc nu iartă, el din instinct se apără şi se îndreptăţeşte, şi chiar atacă pentru a se păstra pe sine, ca un animal. Iertarea este cu putinţă doar în Duhul Sfânt, Care se agoniseşte printr-o lucrare neîncetată - chiar dacă nevăzută în afară -, este o însuşire a noii făpturi în Hristos).
(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a doua, Editura Cathisma, București, 2006, pp. 103-104)