[Mandea77]

Incontestabil, învăţătura creştină curentă despre căsătorie s-a clădit pe o filozofie finalistă. Influenţele subiacente budismului hindus, dualismului persan, maniheismului, gnosticismului se potriveau cu filozofia antichităţii care nega existenţa femeii ca persoană. Pentru Aristotel numai masculinul este măsura tuturor lucrurilor, om prin excelenţă. Femeia este un bărbat nereuşit, o fiinţă degenerată.

Un gânditor catolic, R. Flacéličre, scrie prudent, dar clar: „Expunerea clasică a scopurilor căsătoriei... este dezvoltată mai cu seamă de Sfântul Augustin, apoi, mai sistematizat, la Sfântul Toma d'Aquino. Indrăznim să mărturisim că această teologie nu ni se pare că ar exprima într-un mod prea fericit esenţa căsătoriei creştine. Nu trebuie să uităm că Sfântul Toma era tributar, pe de o parte, lui Aristotel (şi mai ales concepţiilor lui biologice) şi, pe de altă parte, Părinţilor... care nu reuşiseră să facă total abstracţie de organizarea socială a vremii lor”. Şi mai departe: „Dacă el (Sfântul Toma) dă (iubirii) un loc mai curând umil şi subordonat, este din cauza unei mentalităţi care venea de departe şi care persista încă în secolul al XIII-lea.

După unul dintre cei mai eminenţi teologi catolici, rector al Universităţii din Tübingen, F.-X. Arnold, această moştenire „a condus la regretabile rătăciri mai mulţi Părinţi neoplatonici, mai mulţi asceţi ai Bisericii primare... Eroarea biologică a lui Aristotel (negarea egalităţii biologice) şi-a făcut loc până în gândirea teologilor creştini care şi-au imaginat că sunt datori să-l considere pe gânditorul din Stagira "Filozoful" prin excelenţă. Până la prinţul înaltei scolastici, Sfântul Toma d'Aquino, toţi au fost, ca şi el, victima efectelor răufăcătoare ale gândirii aristotelice asupra problemei care ne preocupă”

Mulţi asceţi şi-ar fi însuşit cu plăcere concepţia pesimistă a lui Schopenhauer, care situează femeia între om şi animal. Capcană a naturii, de o abilitate demonică, ea atrage bărbatul la căsătorie şi copulaţie. Sau pe aceea, atât de cunoscută, a lui Nietzsche: la femeie totul are soluţia ei: sarcina. La fel Kant, în Doctrina Dreptului, îşi formulează faimoasa definiţie a căsătoriei: fiecare dintre cei doi contractanţi îşi dă unul celuilalt dreptul asupra propriului trup în timpul vieţii, ceea ce înseamnă folosirea reciprocă legalizată a organelor genitale. Tot misterul iubirii este redus la contractul unei celule reproducătoare. Celula este inserată în contextul juridic şi sociologic, proliferează un timp, se multiplică, apoi, într-o zi, decade şi dispare înlocuită de următoarea.

Pentru dascălul teologiei păcatului originar, senzualitatea, prin care se manifestă cel mai puternic păcatul originar, e întotdeauna amestecată în actul conjugal: omul roşeşte pentru aceasta, dar scopul pozitiv al procreaţiei îl scuză. Actul conjugal este un mijloc determinat în întregime de scopul pe care îl are în vedere. Ascetic vorbind, căsătoria este un paliativ al concupiscenţei; remedium concupiscentiae, tolerat şi legitimat în vederea binelui procreaţiei, bonum prolis. Concupiscentia est malum quo quis bene utitur, căsătoria nu este decât o concesie făcută naturii şi o stare căreia îi sunt inerente păcatele uşoare. De Bono conjugali stabileşte o ierarhie descrescătoare a celor trei bunuri ale căsătoriei: bonum prolis, bonum fidei, bonum sacramenti. Deşi căsătoria e o instituţie eclesială, cei desăvârşiţi sunt totuşi chemaţi să-i limiteze folosirea şi să se orienteze spre abstinenţa totală.

Cititi mai mult din "Taina Iubirii" aici -> http://www.sufletortodox.ro/arhiva/c...20ortodoxe.pdf