[Mandea77]

In timp ce le vorbea, sprâncenele celor ce îl ascultau se încruntau din pricina mirării, roşind şi trădându-şi sufletele ruşinate de cuvintele sale. El preamărea „nemăsurata plăcere” a iubirii conjugale care face din soţ şi soţie un singur trup: „Trupurile li se împreunează şi devin una, la fel cum se amestecă parfumul cu mirul.”

Cel care vorbea, adresându-se mulţimii din secolul al IV-lea, era Sf. Ioan Hrisostom sau Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului. Îşi cunoştea bine ascultătorii şi continuă: „Cuvintele mele îi ruşinează pe mulţi dintre voi, iar motivul pentru care vă ruşinaţi acum este destrăbălarea voastră. De ce v-aţi ruşina de ceea ce este vrednic de laudă, de ce aţi roşi în obraji când auziţi despre cele neprihănite?

Vreau să purific căsătoria şi să o readuc la nobleţea care îi este proprie, pentru a închide gura ereticilor care o consideră rea. Unii dintre voi socotesc că vorbele mele sunt prea îndrăzneţe pentru că spun că nunta este vrednică de toată cinstea. Dar numindu-mi vorbele prea îndrăzneţe Îl condamnaţi pe Dumnezeu, Cel Care a instituit căsătoria.

Atunci, ca şi acum, influenţa ideilor filosofice păgâne cu privire la materie şi trup i-a făcut pe unii creştini să considere că iubirea conjugală este necurată şi vătămătoare. În vremea aceea, unele secte condamnate de Biserică promovau această viziune pe care Sf. Ioan Gură de Aur o critică atât de vehement. Sf. Vasile cel Mare îi numeşte pe susţinătorii acestor secte „eretici care afurisesc căsătoria şi consideră spurcat ceea ce Dumnezeu a creat.”

În cele din urmă, influenţa lor a fost puternică mai ales în Apus pentru că, prin învăţăturile lui Augustin, au consolidat viziunea Bisericii Apusene – ostilă şi punitivă – cu privire la căsătorie. Această viziune s-a păstrat până în ziua de azi. Potrivit acesteia, căsătoria şi iubirea conjugală sunt mijloace nedemne pentru un scop mai înalt (reproducerea sau procrearea), nu o taină tămăduitoare de sine stătătoare. Altfel spus, iubirea conjugală nu este un lucru bun în sine, ci este acceptată doar atunci când soţul şi soţia şi-o asumă cu intenţia conştientă de a procrea.

Conştiinţele soţilor ortodocşi nu trebuie împovărate de astfel de teorii bizare, deşi adesea chiar aşa se întâmplă. Ceea ce urmează nu este o examinare a căsătoriei în general şi nici un studiu cu caracter exhaustiv asupra sexualităţii şi relaţiilor conjugale. Rândurile de mai jos doresc să fie doar o mână de ajutor care să ridice acele „sarcini grele şi cu anevoie de purtat” (Mt. 23: 4).

DUMNEZEU A CREAT SEXUALITATEA ŞI ATRACŢIA DINTRE SEXE

Trebuie spus dintru început că Dumnezeu a creat toate lucrurile, nu doar pe unele. N-a existat un alt spirit sau alt Creator de mai mică importanţă care să fi creat sexualitatea. O astfel de idee păgână este hulitoare atât la adresa lui Dumnezeu, cât şi a creaţiei Sale.

Scripturile spun că Dumnezeu a creat sexualitatea omului. El a creat-o sub forma a două sexe complementare, care se împlinesc reciproc dintru început şi apoi a numit-o „bună” şi chiar „bună foarte” (Fac. 1:27-31). Hristos ne reaminteşte că Dumnezeu a fost Cel „ce de la început i-a făcut bărbat şi femeie”(Mt. 19:5).

Dumnezeu a creat atracţia dintre sexe pentru ca omul să-şi afle desăvârşirea firii sale nu doar în sine, ci într-o altă persoană. Aceasta este tâlcuirea pasajului „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2:18). Dintru început, Dumnezeu a pregătit această unire a bărbatului cu femeia şi a vorbit despre ei numindu-i „un trup” (Fac. 2:24). „Nu există nicio altă relaţie între oameni atât de intensă ca cea dintre soţ şi soţie. Puterea acestei iubiri este într-adevăr mai intensă decât orice altă pasiune; şi alte dorinţe pot fi puternice, însă aceasta nu se stinge niciodată.

Dorinţa bărbatului pentru femeie şi a femeii pentru bărbat este, aşadar, profund sădită în noi de voinţa dumnezeiască şi nu este rea: „Dorinţa nu este păcat. Dar atunci când scapă de sub control şi este satisfăcută în afara căsătoriei, în văzul lumii, devine adulter, nu datorită dorinţei propriu-zise, ci datorită lipsei de măsură"

„Într-adevăr, căsătoria a fost lăsată de Dumnezeu pentru naşterea de copii. Dar a fost lăsată de Dumnezeu şi pentru o altă pricină, cu mult mai mare, anume ca să stingă aprinderile firii noastre. Martor îmi este Sf. Ap. Pavel care spune: «Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa». Şi porunceşte ca să se împreuneze, însă nu pentru a deveni părinţi de mulţi copii.

Atunci pentru ce? Pentru ca, spune el, diavolul să nu vă ispitească. Dar nu spune: ‚Împreunaţi- vă dacă vreţi să aveţi copii’. Ce spune deci? «Dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească atunci», căci dintru început căsătoria avea două meniri. Mai târziu însă, când pământul şi marea şi întreaga lume s-au umplut de oameni, a rămas una singură: să alunge desfrânarea şi pofta nestăpânită.”

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Iată ce vrea să spună aici Sf. Ioan Gură de Aur: dacă, pentru o vreme, soţul şi soţia s-au înfrânat în bună înţelegere, poate pentru post şi rugăciune, este bine să se împreuneze iar în numele căsătoriei. Nu este nevoie de scuza procreării. Nu aceasta este principala raţiune de a fi a căsătoriei. Aşa cum nu este necesar să faci mulţi copii dacă nu doreşti aşa ceva. El vorbea într-un fel în care era perfect înţeles de cei care îl ascultau. În acele timpuri, contracepţia (măsurile de prevenire a sarcinii) şi avortul provocat erau cunoscute de veacuri. Biserica însă condamna avortul, nu contracepţia.