[Mandea77]

Unii ortodocşi confundă contracepţia (sau controlul asupra sarcinii) cu avortul, crezând că acele canoane împotriva avortului se aplică şi în cazul prevenirii sarcinii. Dar fertilizarea sau viaţa deja formată este una, şi posibilitatea teoretică este cu totul altceva. O altă confuzie se naşte dintr-o greşită înţelegere a celor scrise despre Onan în Cartea Facerii (38:8-10).

Legea iudaică prevedea ca Onan să o ia de nevastă pe văduva rămasă fără copii a fratelui său Er şi „să ridice urmaşi fratelui său”. Legea spunea: „Întâiul născut pe care-l va naşte ea să poarte numele fratelui lui cel mort, pentru ca numele acestuia să nu se şteargă din Israel” (Deut. 25:6). Onan nu dorea un copil care să poarte numele lui Er, nu al său: „Ştiind însă Onan că nu vor fi urmaşii ai lui, de aceea, când intra la femeia fratelui său, el vărsa sămânţa jos, ca să nu ridice urmaşi fratelui său. Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorât şi pe acesta.” Păcatul săvârşit de Onan nu era o metodă „anticoncepţională”, ci o formă de a refuza să ridice un urmaş fratelui său care murise.

Spre deosebire de romano-catolicism, ortodoxia nu crede că sămânţa omenească în sine (bărbătească sau femeiască) constituie viaţa omului. Dacă ar fi aşa, atunci bărbatul sau femeia (cel puţin femeia) ar putea să se reproducă singuri, fără ajutorul celuilalt. Dar Dumnezeu „nu a lăsat ca femeia să zămislească prunci fără bărbat; dacă ar fi lăsat, ea ar fi sieşi suficientă.”

Ortodoxia respinge sistemul de credinţă latin care atribuie fiinţei „posibilităţi pure” (idei abstracte privind potenţialitatea lucrurilor). Teologia scolastică susţine că măsurile de precauţie pentru ca spermatozoidul să nu fecundeze ovulul sunt un păcat, deoarece posibilităţile lucrurilor există, într-o anumită măsură, în mintea şi esenţa lui Dumnezeu, pentru că Lui îi place să cugete la acestea.

Aşadar, potrivit romano-catolicismului, a împiedica zămislirea unei fiinţe omeneşti înseamnă a distruge ceva care îşi are fiinţa şi realitatea în Dumnezeu. Acest sistem de gândire nu îşi are originea în Evanghelie, ci în definiţiile şi speculaţiile filosofilor greci.

Poruncile lui Dumnezeu sunt date tuturor oamenilor. Dacă „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Fac. 1:28) se referă exclusiv la reproducerea sexuală, gândiţi-vă cât de mare este păcatul celor care îşi irosesc vieţile încăpăţânându-se să încalce această poruncă. Printre ei nu se află numai cuplurile fără copii, ci şi monahii, monahiile, episcopii şi toţi cei necăsătoriţi care îşi păstrează fecioria.

Celibatul şi viaţa monahală sunt numite viaţă îngerească deoarece imită firea netrupească a îngerilor. Cu toate acestea, Dumnezeu a dat tuturor oamenilor o singură cale spre mântuire: castitatea. Aceasta este calea deopotrivă a celor căsătoriţi şi a celor necăsătoriţi, a celor feciorelnici şi a monahilor. Fecioria şi castitatea în căsătorie nu înseamnă excluderea relaţiilor trupeşti, deşi există şi asemenea căsătorii. Şi nu este vorba de fecioria ascezei periodice, deşi se întâmplă şi aşa. Ne referim la fecioria credincioşiei în căsătorie, credincioşia din inimă şi gând, ca şi cea trupească. Aceasta este castitatea şi curăţia celor doi care au devenit unul singur.

Atunci când o persoană necăsătorită sau chiar dedicată celibatului cade în desfrânare, vătămarea nu este la fel de gravă ca în cazul unei persoane căsătorite.

Atunci păcatul se numeşte adulter şi consecinţele acestuia sunt mult mai serioase: faţă de sine, căci a zdrobit orice nădejde în a afla desăvârşirea şi împlinirea în unirea dintre soţ şi soţie; faţă de căminul său, căci o astfel de furtună distruge integritatea existenţei unuia dintre soţi şi poate nărui întregul cămin, asemeni pietrei din capul unghiului care este scoasă din temelia unei case. Dar Domnul spune că săvârşim adulter în inima noastră chiar şi atunci când privim la altcineva cu gânduri aprinse de poftă (Mt. 5:28).

Oricine poate săvârşi adulter sau desfrânare în sens duhovnicesc, chiar dacă nu în trup, cu consecinţe similare (dar nevăzute) provocate de păcatul comis cu gândul. „Desfrânarea este posibilă şi fără a săvârşi relaţii trupeşti cu altcineva.” Adevărata feciorie şi castitate este aceea care se păstrează, înainte de toate, în inimă şi în gând.

Biserica (ortodoxa) a fost nevoită să anatemizeze, caterisească şi excomunice, dar a apărat taina cununiei creştine:

„Dacă vreun episcop, preot, diacon sau orice alt cleric s-ar înfrâna de la căsătorie, de la carne şi vin, nu pentru înfrânarea închinată Domnului, ci din scârbă, uitând că toate sunt bune foarte, că Dumnezeu a făcut pe bărbat şi pe femeie, şi bârfind ar huli făptura, ori să se îndrepteze ori să se caterisească şi să se afurisească; tot aşa şi mireanul.”

Ideea că Dumnezeu a lăsat relaţiile trupeşti numai (sau mai ales) pentru procreare îl situează pe om în rând cu celelalte animale. Mai mult chiar, aceasta face din Dumnezeu un autor al răului şi un nemilos ispititor, mai viclean decât însuşi diavolul. S-a ajuns astfel la o ortodoxie de tip calvin şi la elitism. Pe de o parte, fiindcă Dumnezeu îi cheamă pe cei aleşi (de exemplu, pe cei necăsătoriţi) la mănăstire sau în pustie, departe de lume şi de orice ispită lumească. Pe de altă parte, îi condamnă pe cei nealeşi (bărbaţi şi femei) să poarte cumplitul jug al vieţuirii conjugale, în cea mai intimă proximitate, să fie ispitiţi şi atraşi unul de altul, îngăduindu-le să se împreuneze doar pentru procreare, căci relaţiile trupeşti, chiar şi binecuvântate, sunt un păcat. Fiindcă această idee pervertită, care nesocoteşte cuvintele lăsate de Dumnezeu şi de Apostol, a fost condamnată de canoanele apostolice, de primul şi de al şaselea Sinod Ecumenic şi de alte Sinoade.

În lumea apuseană de azi, căsătoria este desconsiderată. Relaţiile conjugale şi vieţuirea împreună în afara căsătoriei sunt larg acceptate de societatea modernă. Este o naivitate să credem că ortodocşii, mai ales copiii noştri şi tinerii, nu sunt influenţaţi de lumea din jur. Ei ar trebui să primească Taina Cununiei în libertate, fără accentele legaliste şi fără denaturările aduse de Augustin (prin doctrinele romano-catolice) fiindcă în acestea nu se află nicio taină.

Erezia nu poate nicicând înlocui adevărul şi nici nu poate face lucrarea lui. Concepţia papală despre căsătorie nu este decât o formulă sterilă şi rigidă. Nu are puterea de a inspira şi de a transforma, fiindcă este goală şi lipsită de iubire. Nu Îl cunoaşte nici pe Dumnezeu, după cum nu cunoaşte nici omul. Premiza sa fundamentală, potrivit căreia actul conjugal este un păcat, a fost considerată eretică de Sf. Vasile, diabolică de Sf. Ioan Gură de Aur şi a fost condamnată de Sinoadele Bisericii.

Această concepţie absurdă nu are nimic comun cu Taina din Biserica Ortodoxă. Încercarea de a le amesteca perverteşte credinţa curată şi, în cel mai bun caz, produce doar o doctrină ambivalentă care stârneşte confuzie, îndoială şi un inutil sentiment de vinovăţie.

„Partea cea bună”, adevărata taină a căsătoriei, nu trebuie deci ţinută sub obroc. Această taină dumnezeiască neîntinată – iubirea conjugală – este încununată prin pogorârea Duhului Sfânt. În vreme ce doctrinele eretice spun că patul conjugal întinează, Ortodoxia îl preamăreşte drept chip al sfântului mormânt luminat de unirea plină de iubire dintre Mirele înviat şi Mireasa Lui.

Unirea dintre soţ şi soţie desăvârşeşte unitatea naturii lor omeneşti, fiind o icoană a unităţii Sfintei Treimi: „Cei doi au devenit un trup. Acesta nu este un simbol fără sens. Ei nu sunt chipul vreunui lucru pământesc ci chipul lui Dumnezeu Însuşi.”