[CristianR]

În prealabil postat de 2458386286

Postarea anterioară se termina cu o întrebare, care vrea răspuns
De ce e atât de mult venerată lupta cu propriul corp în creştinism? Ce e aşa bun în a te auto distruge?

Se spune că o întrebare, dacă-i bine pusă, face cât jumătate de răspuns. Întrebările tale, însă, sunt însoțite de răspunsul pe care tu ți l-ai dat deja. Totuși, o să încerc să-ți dau și răspunsul meu.
Există multe moduri greșite de a înțelege creștinismul, iar unul dintre ele este tocmai această așa-zisă luptă cu propriul corp până la autodistrugere, cum consideri tu.
O luptă există, dar nu e de autodistrugere. Nu ne urâm trupurile, ci vrem doar să le stăpânim, pentru a nu ne conduce ele sufletele. Se spune că trupul este o bună slugă, dar un rău stăpân. Dacă ești condus de trup în toate câte le faci în viață, vei trăi aberant, fără sens, fără rost, potrivindu-te poftelor de tot felul, care în cele din urmă te îmbolnăvesc și chiar te omoară.
Prin urmare, tocmai pentru că ne iubim, inclusiv trupurile, nu vrem să le lăsăm la conducere, nu vrem să ne lăsăm conduși de pofte, căci ele sunt iraționale. Or, noi vrem să fim ființe raționale.

Şi acum am încă o întrebare
De ce ar vrea un om inteligent să fie credincios?
A crede înseamnă a nu ştii, dar a pretinde că ştii. A nu recunoaşte adevărul, adică că nu ştii, dar în acelaş timp a zice că ştii.. când de fapt habar nu ai. Vedeţi cât de perversă e strategia?

Un om credincios cu adevărat iubește inteligența și rațiunea. În Evanghelie, Hristos mai este numit și Logosul, care se traduce prin Rațiunea sau Cuvântul. Toate câte le-a făcut sunt impregnate de rațiunea sa. Omul însuși are capacitatea de a gândi și de a înțelege de la Dumnezeu, cel care l-a creat. Și l-a creat după chipul Său, adică altfel decât pe animale. Având și ceva din animale (asta înseamnă că l-a făcut din țărână), dar l-a alcătuit într-un mod deosebit, după chipul său.

Ei bine, atunci când omul crede că Dumnezeu îl vrea prost și că mai bine se ghidează singur, după capul său, fără ajutorul lui Dumnezeu, abia atunci devine cu adevărat prost, pentru că pierde legătura cu Cel care îi putea lumina mintea. Puterea de a gândi și-o păstrează și poate să devină un ateu extrem de inteligent. Dar nu va mai avea capacitatea de a se împărtăși din lumina spirituală a lui Dumnezeu, și va vedea și va analiza lumea toată fără această lumină. Și pentru că nu o mai vede, va considera că nici nu există.

Dacă accepţi că nu ştii, atunci ai posibilitatea să te duci să cauţi. Ai setea în tine. Dar dacă crezi, atunci ţi-ai eliminat orice posibilitate să ajungi să ştii cu adevărat vreodată.

Dacă accepți că nu știi că Dumnezeu există, spre exemplu, setea după El rămâne în tine și îți va anima căutarea. Și dacă vei căuta, Îl vei și găsi. A crede nu înseamnă a ști. Nu poți ști că Dumnezeu există. Poți doar să crezi. Și să-L cauți mereu, pentru că niciodată nu-L vei afla cu adevărat, El fiind nesfârșit și imposibil de înțeles. Dar poate fi cunoscut cam așa cum poate fi cunoscută lumina Soarelui.

Din acest motiv, exemplul cu bananele nu este bun din cauză că e vorba de ceva ce poate fi cunoscut.

Asta e abordarea creştină. Să crezi, nu să experimentezi.

Să crezi și să experimentezi, asta-i abordarea creștină. Dar credința este înainte, că fără ea nu poți experimenta. Dumnezeu nu este un obiect pe care să poți pune mâna. Dacă nu crezi nu Îl poți cunoaște.
Este necesar un alt fel de a gândi când e vorba de Dumnezeu, nu mai merge cu modul obișnuit, care este bun pentru obiecte, pentru lucrurile pe care le constatăm cu simțurile. Asta din cauză că El este mai presus de toate cele create.

Şi interesant e că creştinii au ucis cel mai mult în numele religiei, şi musulmanii de la ei au învăţat.

Cei care au ucis n-au fost oameni credincioși cu adevărat, nu s-au pus ei în slujba lui Dumnezeu, ci au pus religia în slujba intereselor politice. Se mai întâmplă încă și în zilele noastre. Dar noi nu în ei credem.