Eu ma bucur (sper) ca in necazurile pe care le-ai avut ai avut taria sa nu te superi pe Dumnezeu si sa-ti pierzi increderea... Dar cum nu e cazul, la nici unul dintre dvs, cei de aici, poate nu avem de ce ne teme... Am observat ca de obicei la oamenii cu credinta putina sau slaba ghinioanele se tin lant
, si parca nu se mai termina... Cei care n-au credinta mai deloc, in fata necazurilor zic "stiam io ca suntem singuri, de izbeliste, nu exista niciun...", iar cei cu putina credinta totusi zic "pana cand, Doamne, le mai dai satisfactie necredinciosilor?". In privinta esecurilor sentimentale, aici vad cel putin 2 atitudini divergente, care nu stiu daca au legatura cu credinta. Cei care aproape si-au pierdut viata si sufletul, si au luptat din greu sa-si recapete sanatatea, echilibrul si credinta, de obicei nu au curaj si nu isi permit sa mai riste. Altii mai curajosi, sau mai nesabuiti, sau care poate n-au fost in asa mare pericol, gandesc ca daca viata, soarta, Dumnezeu sau diavolul le-a luat ce aveau mai de pret - sotie, copil, casa, cariera, sanatate, etc- sunt datori sa lupte pt a le recastiga, sa joace tot ce le-a mai ramas pe ultima carte... Cum spuneam insa, nu imi dau seama exact daca si cata credinta se gaseste in aceste atitudini, si care din ele ar fi mai corecta. Desigur singura corecta 100% e "Domnul mi-a dat...", insa raspunderea noastra, ulterior, este ce facem cu ce ne-a dat, sau cu ce ne-a ramas, sa nu pierdem din propria vina si nebagare de seama...