[Lucian494]

Într-adevăr, confuzia a fost urmarea inevitabilă a tuturor compromisurilor făcute de poporul lui Dumnezeu cu căile nesfinţite ale lumii. Şi confuzia a fost moştenirea lăsată generaţiilor care au urmat.

Ar fi tulburător să aflăm că practic toate sărbătorile religioase ce se păstrează acum în creştinism îşi au originea în păgânism, cu multe sute de ani înainte de Hristos, dar istoria antichităţii o dovedeşte fără nicio îndoială. Ziua de naştere a fiului soarelui, Tammuz, a ajuns chipurile ziua de naştere a copilului Hristos. Perioada de jale după Tammuz a ajuns Lăsata secului, iar legenda învierii lui Tammuz s-a perpetuat prin convenienţă ca istoria învierii lui Hristos. Turtele (prăjiturelele) pentru regina cerului au ajuns colivele cu cruce pe ele, iar riturile ruşinoase ale fertilităţii lui Iştar au evoluat în sărbătoarea Paştelui. (Întâmplător, Paştele este încă o sărbătoare nefixă care îşi găseşte data în fiecare an după ciclurile lunii. Se serbează întotdeauna în prima duminică după prima lună plină după echinocţiul de primăvară).

Chiar şi sărbătorile sfinte mai puţin păgâne au fost absorbite de cultura creştină. În timpul toamnei, anotimpul descompunerii, se credea că duhurile morţilor plutesc prin apropiere. Dacă nu se înălţau rugăciuni pentru ele şi nu li se oferea o mâncare potrivită, oamenii se temeau că ele urmau să rămână şi să îi bântuie prin nenorociri. Cu alte cuvinte, trick or treat. (Primim ceva sau vă păcălim). Astăzi, am rămas cu Ziua Tuturor Sufletelor; seara dinainte se numeşte Moşii sau Pomenirea morţilor sau mai cunoscută sărbătoarea de Halloween.

Ziua Sfântului Valentin este ceea ce a mai rămas din Lupercalia, un rit de purificare de la începutul primăverii în care preoţii alergau pe străzi cu biciuri făcute din benzi din piele de ţap. Cu aceste biciuri, le loveau pe femei, asigurându-le astfel fertilitatea pentru anul următor. Tinerii îşi aflau perechea mai târziu în acea zi printr-o alegere întâmplătoare a numelor. Biciurile din piele de ţap s-au transformat în săgeţile micuţe ale lui Cupidon, iar astăzi aflarea perechii are loc prin schimbul intenţionat de felicitări de Ziua Îndrăgostiţilor.

Ar mai putea fi date multe alte exemple, dar ajunge să spunem că în zilele noastre cultura religioasă şi seculară este murdărită de tradiţii păgâne, mai mari sau mai mici. Cum de s-a întâmplat aşa? La urma urmelor, nu suntem oare un popor creştin într-o eră luminată? Probabil că este mai uşor de răspuns la prima întrebare decât la a doua.

Viaţa era grea în primii ani ai Bisericii Creştine. Lumea păgână era puternică şi nemiloasă şi a căutat să şteargă de pe pământ mica sectă de închinători care Îl onorau pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor al lor. Dar sângele martirilor s-a dovedit a fi o sămânţă pentru biserică şi cu trecerea timpului a devenit limpede că va învinge creştinismul.

Când Satana a încercat să distrugă biserica prin violenţă, a recurs la o nouă strategie - să se alăture şi el bisericii şi să o strice dinăuntru. Acesta s-a dovedit a fi un plan mult mai de succes. Cam prin secolul al IV-lea după Hristos, Imperiul Roman investise biserica aflată în creştere cu propria lui bogăţie şi cu un grad mare de putere politică, având ca plan să-şi extindă propriile domenii. Din nefericire pentru lume, acest amestec de putere religioasă şi temporală a reprezentat o combinaţie ameţitoare care i-a schimbat mereu pe cei care au gustat din ea. Nemaifiind trupul blând şi nevinovat al lui Hristos, biserica a devorat mâna care a hrănit-o, iar în 538 d.Hr., împăratul Iustinian a decretat că Biserica Romană acum conduce lumea. De aici înainte, domnia ei urma să fie cunoscută drept "Sfântul Imperiu Roman".

Lumea s-a clătinat sub asuprirea Bisericii romane în timpul veacurilor întunecate care au urmat. În setea ei după tot mai multă putere şi dominare, ea a absorbit toate celelalte religii în a ei şi a denaturat învăţătura curată a lui Hristos într-un amalgam de superstiţii şi erezii. Însăşi această caracteristică era tipică pentru toate naţiunile păgâne, care prin cuceriri permanent adăugau zeităţi la lista lor. Durant declară în The Story of Civilization - Istoria Civilizaţiei: "Existau zei care prezidau aproape orice moment din viaţa unui om, zei ai casei şi ai grădinii, ai mâncării şi ai băuturii, ai sănătăţii şi ai bolii". Biserica Romană i-a strâns la sânul ei pe aceşti zei şi le-a dat nume de sfinţi. Rugăciunile morţilor, în loc să se înalţe lui Cybele, i se înălţau acum Fecioarei Maria. S-a păstrat folosirea idolilor şi amuletelor, întrucât erau daruri de îmbunare (penitenţă şi indulgenţe). Se credea că regii păgâni erau întruchiparea zeului-soare, iar Biserica Romană îşi avea omologul în papa ca vicar al lui Hristos.

Primii creştini negaseră orice compromis cu falsa doctrină şi suferiseră cu bucurie moartea teribilă de martir deoarece refuzaseră să pună doar un pic de tămâie la picioarele altarelor păgâne. Şi totuşi, în doar câteva generaţii, un văl de întunecime morală a acoperit biserica. Mereu dornică să asimileze şi să cucerească, ea a integrat practic toate trăsăturile închinării la soare în propriile ei rituri. Ca să le facă în ciudă evreilor pe care îi urau şi ca să găzduiască legiunile de închinători la soare care intrau în "credinţă" prin cuceriri, conducătorii bisericii s-au gândit din primele timpuri să transfere sfinţenia sabatului primei zile din săptămână. Duminica a fost proclamată sărbătoare în cinstea învierii Domnului Isus, o deviaţie şireată care a adus în cele din urmă batjocură asupra marei legi morale a lui Dumnezeu, Cele Zece Porunci. Cu timpul, această lovitură de maestru a şters efectiv închinarea la Dumnezeu ca la adevăratul Creator al Universului, care la rândul ei a pregătit o cale largă pentru apariţia evoluţionismului, secole mai târziu.

Astăzi evoluţionismul este doar vârful unui aisberg masiv şi cu multe capete. De la cuvintele pe care le folosim până la modul în care ne îmbrăcăm, cultura noastră este îmbibată total cu tradiţii păgâne. Totuşi, lipsite de semnificaţia lor originară, multe dintre aceste obiceiuri par relativ nevinovate şi unele, actualizate prin veşmintele creştineşti, par practic sănătoase. Dar cum ar putea creştinul de azi să se raporteze la Crăciun sau Paşte sau la păzirea duminicii? Nu mulţi sunt conştienţi cu adevărat de istoria acestor lucruri, aşa că ar trebui oare să ne facem griji?

Aceste întrebări sunt rezonabile şi merită să fie luate în considerare. Locul cel mai bun pentru a începe să cauţi răspunsuri este chiar în Biblie. Dumnezeu i-a poruncit lui Israel, spunându-i: "Vezi ... să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: "Cum slujeau neamurile acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel. Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău." Deuteronomul 12:30, 31.

De ce sunt cuvintele lui Dumnezeu atât de puternice? Deoarece El este atât de deosebit faţă de zeităţile păgâne, pe care oamenii le considerau capricioase şi care trebuiau mereu îmblânzite. Dumnezeu Însuşi este drept, iubitor şi mai presus de toate, sfânt. El cerea un mod mai înalt şi diferit de închinare, bazat pe o legătură sfântă cu poporul Său. Chiar formele de închinare la soare şi de idolatrie excludeau vreun fel de relaţie între Dumnezeu şi poporul Său şi le degradau concepţia despre El. Mai mult, aceste forme includeau obiciurile cele mai degradante, inclusiv sacrificii omeneşti.

Trebuie să ne întrebăm atunci, este ceva greşit în a comemora naşterea şi învierea lui Isus? Desigur că nu. Aceste evenimente sunt pline de o însemnătate profundă pentru orice creştin adevărat. Singura problemă este că nici Biblia, nici istoria nu ne-au păstrat datele acestor evenimente. Ca urmare, nu există nicio poruncă biblică de a le păstra în vreo anume zi din an. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, ne-a lăsat libertatea de a ne aminti de ele în fiecare zi din an, incluzând 25 decembrie şi duminica Paştelui.

La acest punct, trebuie să fi fost deja înţeles faptul că Cerul nu pune niciun preţ pe Crăciun sau Paşte. Alegerea acestor zile s-a bazat doar pe consideraţii păgâne; mai târziu, oamenii au conceput mijloace prin care să le încorporeze în religia creştină. Este imposibil doar să ignori sărbătorile care au ajuns un eveniment marcant în cultura noastră, cu toate acestea nu ar trebui să le învestim cu o sfinţenie pe care nu o merită. Cel puţin, putem fi recunoscători că aceste zile nu caută să schimbe sau să anuleze vreo parte din Legea sfântă a lui Dumnezeu.

Dar acum ce putem spune despre păzirea duminicii ca o amintire corectă a învierii Domnului Hristos? Of, aici a ţintit să ajungă Satana tot timpul: păzirea duminicii este vulpea care s-a strecurat în coteţul găinilor împreună cu porumbeii. S-ar putea ca porumbeii să nu fie pui adevăraţi, dar vulpea îi va mânca pe toţi dacă va rămâne acolo.

Ce vrea oare să spună asta? În Romani 6, Biblia ne dă simbolul morţii şi învierii lui Hristos pentru creştin şi acesta nu este păzirea duminicii, ci botezul şi "să trăim o viaţă nouă." Versetul 4. Dar cel mai important, păzirea duminicii este acea rămăşiţă din păgânism care se aşază în opoziţie directă cu autoritatea lui Dumnezeu. Nu ni s-a spus doar să ne alegem o zi din şapte pentru închinare, ci ni se spune că Dumnezeu a binecuvântat în mod special ziua a şaptea şi a sfinţit-o - un act pe care nu îndrăznim să nu îl luăm în considerare.