[cristiboss56]

Cu aproape un secol în urmă, în micuţul port Savannah din statul american Georgia, un tânăr a acceptat o slujbă care-i era imperios necesară, dar presupunea un inconvenient: lucrul în izolare de oameni. Tânărul deservea o staţie de carantină, aflată pe o insuliţă în mijlocul râului Savannah. Aici, vapoarele care intrau în port transmiteau prin semnale informaţii privind starea de sănătate a echipajului înainte de a-şi continua drumul pe râu până la oraş. Tânărul avea o soră pe nume Florence, o fată liniştită şi timidă, care a acceptat să îşi însoţească fratele şi să întreţină gospodăria. Cu timpul, ea s-a obişnuit să facă semne vapoarelor care treceau – cu batista sau cu o eşarfă în timpul zilei, ori cu un felinar, noaptea. Navigatorii singuratici răspundeau şi ei cu semne şi, treptat, în porturile din întreaga lume, s-a răspândit povestea fetei care niciodată nu lăsa o navă să treacă fără a o saluta.
Florence Martus a îmbătrânit şi a murit, dar astăzi pe râul Savannah se află o statuie turnată în bronz care o înfăţişează fluturând o eşarfă deasupra capului, cu câinele ei credincios alături. Statuia reprezintă un monument dedicat omului care, peste prăpastia singurătăţii ce-i desparte pe semenii lui, întinde mâna chiar şi necunoscuţilor, spunând: „Ştiu că eşti acolo. Nu-mi eşti indiferent. Îţi doresc numai bine“.
De ce oare nu putem fiecare din noi să facem acelaşi gest în numele lui Hristos? Nu avem nevoie de eşarfă sau de lanternă. Uneori, un simplu zâmbet prietenesc e de-ajuns. Şi, mai devreme sau mai târziu, dacă perseverăm, oamenii ne vor observa şi vor fi mai întâi surprinşi, apoi intrigaţi, pentru ca în cele din urmă să ne întoarcă zâmbetul.