[Ioan_Cezar]

"Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!"

Taina credinţei unui om îmi pare că face oarecum inutilă orice dezbatere publică a ei, însă, dacă sunt deja precizate note din opera eminesciană şi din corespondenţa Poetului, acestea da, pot invita la comentarii.
Probabil că în textele scrise de Eminescu răzbate şi credinţa lui, însă eu cred că mai degrabă poetul făcea bine distincţia între literatură şi mărturisire, între statutul şi rolul de Poet şi cel de mărturisitor creştin, aşa cum suntem noi obişnuiţi din literatura de gen... Poate că pare nelalocul lui ce spun, însă nu de puţine ori scriitorii îşi camuflează convingerile intime fiind constrânşi de logica fiinţei vii care este opera precum şi de alte angajamente şi consideraţii ale epocii, curentului literar, contextului politic şi istoric etc.

Pe de altă parte, prin anii 90 a apărut la noi o carte scrisă de un medic român stabilit în Germania, care a studiat sistematic, cu năzuinţa aprofundării depline, viaţa/boala/moartea Poetului nostru naţional. E vorba despre doctorul Vuia, iar unele fragmente din cartea sa puteţi găsi aici: http://florindanielcoman.wordpress.c...ihai-eminescu/
Din câte îmi amintesc, mare parte din cartea lui are ca scop demitizarea portretului lui Eminescu. În jurul Poetului s-a ţesut un întreg univers imaginar colectiv, i-au fost denaturate nu numai biografia şi activitatea creatoare, literară, politică etc. dar chiar şi trăsăturile fizice şi psihologice ale personalităţii sale.
De remarcat în mod special identificarea bolii sufleteşti de care a suferit mai ales în ultimii ani Eminescu: tulburarea maniaco-depresivă, cu o ciclotimie teribilă (de intensitate psihotică), asemenea altui poet naţional, Goethe. Incorect tratată sau mai degrabă neglijată, tulburarea şi-a arătat puterea ei evolutivă destructurînd treptat, ca orice psihoză, personalitatea lui Eminescu. Dar astfel de boli, o ştim din psihopatologie, îşi arată semnele mult mai devreme, uneori din adolescenţă; o anumită coloratură a filosofiei de viaţă, un anumit gust pentru deprimare şi melancolie, o atmosferă de vrajă cu iz de migdale amare pot răzbate din cuvinte, texte, poeme, fie şi pe alocuri... E îndeobşte acceptat că opera unui creator nu rămâne impenetrabilă la unele trăsături ale personalităţii sale. Cu atât mai mult cu cât e vorba despre conflicte puternice între forţe sufleteşti cu orientări/tendinţe antagonice, care coexistă şi se înfruntă ori se contopesc în una şi aceeaşi persoană.
În perioadele de depresie, când totul devenea lipsit de sens, Eminescu pierdea, probabil, priza la nădejdea creştinească iar credinţa lui se retrăgea pesemne în adîncurile cele mai profunde, lăsînd loc la suprafaţa conştiinţei celor mai cumplite imagini şi gânduri ale deznădejdii. Sunt multe semne de răzvrătire, de nihilism etc. În schimb, când se instala episodul maniacal, expansiv, poetul nutrea măreţe idealuri, îşi propunea scopuri imposibil de atins, precum însuşirea în ritm ultrarapid a sanscritei, ebraicii, astronomiei etc. etc. Fireşte că după consumarea episodului nu realiza mai nimic din toate acestea, nu le ducea la bun sfârşit.

E foarte plauzibil ca manifestarea ciclotimică severă a dispoziţiei Poetului să fi infuenţat cel puţin turnura/culoarea gândurilor şi scrierilor sale, de nu cumva va fi antrenat până în cele mai profunde ramificaţii sufleteşti dospirea credinţei sale. După cum îmi pare posibil să se fi întâmplat şi invers: ghimpele îndoielii şi spectrul cumplit al morţii să fi zdruncinat mintea gingaşă a poetului şi, împreună cu multele mizerii şi scârbe venite din partea puternicilor acelor vremuri, să fi contribuit la dezvoltarea şi manifestarea acelui bagaj ereditar predispozant la psihoza maniaco-depresivă moştenit pe linie maternă...
Totuşi, cred că Eminescu şi-a depăşit mizeria suferinţei personale tocmai în activitatea creatoare. Departe de a fi opera nebuniei, cum adesea se crede despre geniu, Poetul s-a salvat pe sine tocmai în cadrul creaţiei sale poetice şi literare în gneral, precum şi în paginile sale geniale de jurnalistică. Vieţuirea lui în cadrul muncii creatoare l-a izbăvit de nebunie şi de mizeriile zilei. S-a înălţat peste ură, suferinţă şi moarte cu aripile iubirii de frumuseţe, cu toiagul credinţei în veşnicia iubirii şi a adevărului deplin ("absolut"), cu efortul celui hotărât să se lepede de lumesc şi omenesc prin abandonarea deplină în travaliul unificator al creaţiei. Fără acest imens travaliu al angajamentului creator, eu presupun că Eminescu ar fi sfârşit cu mult mai timpuriu într-o soartă anonimă şi mizeră. Aşa însă, în loc de soartă şi-a făurit un destin care încununează şi luminează destinul poporului şi naţiunii sale. Am nădejde că Dumnezeu i-a admirat dedicarea totală şi râvna către Adevăr şi Frumos şi că i-a călăuzit paşii.

Îmi vin în minte acum alţi scriitori de geniu despre credinţa cărora s-au spus vrute şi nevrute: Dostoievski, Tolstoi, Esenin, Kazantzakis iar la noi Ioan Alexandru etc.

Personal, nu îmi pot închipui un scriitor/creator de geniu decât ca un intim al lui Dumnezeu. Poeţii cu atât mai mult îmi par vase ale Iubirii.

Dumnezeu le-a cunoscut inimile. Domnul să îi odihnească în pace!

P.S. Petre Ţuţea despre Eminescu: http://www.youtube.com/watch?v=yvR4ZlM4On4