[Ioan_Cezar]

Da, cam aşa înclin să cred şi eu... :)
E o ascultare şi în luarea aminte, liniştea fiind plămădită şi din ele,
iar liniştea hrăneşte şi împlineşte ascultarea şi luarea aminte ....
şi tot aşa mereu.... se împletesc reciproc, se nutresc şi se înalţă una pe alta.
O împletire care suie sufletul tot mai subţiat (prin strunjirea însângerată de grosolănie/răutate/împietrire)
pe măsură ce cugetarea se face tot mai smerită (conştientă de raportul şi de legătura dintre om şi Dumnezeu), se coboară pe sine din fumurile ameţitoare ale închipuirilor măririi, din falsele cunoaşteri care alcătuiesc ignoranţa lucie...
Iar inima se limpezeşte treptat, murindu-şi multe (lepădîndu-se) şi lăsîndu-se murită/văduvită de adaosurile pocitoare ale nesimplităţii. Prin focul curăţitor al harului (pentru aceasta avem Biserica, slujbele şi rânduielile şi toate Tainele), sfinţitor.
Dar pentru toate astea e nevoie de niţel curaj şi de oarece nebunie mişcătoare. Câţi oare mai îndrăznim astăzi? Şi câţi perseverăm?