[AlbertX]

Sfantul Ioan Gura de Aur

Diavolul si magia - http://blogcartiortodoxe.files.wordp...l-si-magia.pdf

Culegere de texte patristice şi traducerea lor în neogreacă de Ieromonahul BENEDICT AGHIORITUL

SINODIA SPIRIDON IEROMONAHUL NEA SCHITI, SFÂNTUL MUNTE ATHOS

Prolog

Sfântul Ioan Gură de Aur, acest mare învăţător, sociolog, economist, pedagog, mare cunoscător al dogmelor, interpret al Scripturilor şi multe altele, s-a ocupat în scrierile sale, şi de vrăjmaşul cel neadormit al mântuirii.

În textele pe care le veţi citi în această carte, Sfântul ne învaţă despre puterea aceasta netrupească care, din pricina trufiei, a căzut din cer şi care, numai din pricina geloziei, l-a împins pe om la răzvrătire faţă de Dumnezeul şi Părintele său. De atunci, între om şi diavol există un război dur şi neîmpăcat şi o duşmănie neîmblânzită. Sfântul ne învaţă cum să dăm această luptă care are atâtea forme, învăţăturile sale se îndreaptă spre aceia ce susţin că, dacă n-ar fi diavolul, mântuirea omului ar fi fost mai uşoară, dar şi spre cei care spun că demonii cârmuiesc cele omeneşti.

De asemenea, îi combate pe creştinii care vor să fie şi cu Hristos, dar şi cu diavolul, care vor să meargă la biserică, dar care, în acelaşi timp, se duc şi la mediumuri când în viaţa lor apare vreo problemă. Atunci Îl părăsesc pe Hristos şi părăsesc Biserica, alergând la duşmanii Lui.

Se pare că şi în vremea Sfântului se întâmpla ceea ce se întâmplă şi astăzi. Prin urmare, cuvântul lui este, şi azi, la fel de potrivit ca şi atunci.

Sfântul Ioan Gură de Aur le răspunde celor care întreabă cum de cunoaşte diavolul anumite taine şi cum de se adevereşte ce le-a spus lor “baba”. Astfel combate vrăjitoria şi şarlatania care şi atunci erau în floare.

Mai spune că ispitirile diavolului şi puterea lui de-a prevesti sunt neputincioase în faţa unui mădular credincios al Bisericii, aşa cum diavolul însuşi este ca o vrabie în faţa aceluia care luptă pentru mântuirea sa…

Benedict Ieromonahul, Schitul Nou, 17 ianuarie 1996, Sfântul Munte Athos

Extras de la pagina 11, din cartea de mai sus,
sau puteti accesa linkul - http://www.ioanguradeaur.ro/423/despre-diavol/

Vremea şi pricina căderii diavolului

Sfânta Scriptură ne învaţă că, mai înainte de crearea proto-părinţilor, s-au surpat din treapta lor diavolul şi cei care erau cu el, fiindcă s-au mândrit. Căderea diavolului a avut drept urmare venirea morţii în lume, aşa cum spune un înţelept al Vechiului Testament: “Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume…” (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24).

Spune-mi dar, dacă diavolul n-ar fi căzut înainte de facerea omului, cum l-ar fi putut pizmui pe om, rămânând în treapta sa? Căci pizma îngerului faţă de om nu poate avea temei: a aceluia aflat la o cinste aşa de mare pentru acela îmbrăcat în trup.

Diavolul, căzut de la slava cea mai înaltă la starea cea mai rea, văzându-l pe omul creat de Dumnezeu ridicat la o cinste aşa mare (chiar dacă era o făptură trupească) din pricina iubirii celei mari a Creatorului, l-a pizmuit prea tare şi, prin înşelăciune, trimiţându-l pe şarpe să-l amăgească, l-a făcut vinovat de pedeapsa morţii.

Contribuţia diavolului la căderea protopărinţilor

Împins de pizmă, diavolul s-a slujit de şarpe pentru a-şi duce la capăt înşelăciunea.

“Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le facuse Domnia Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: ‘Dumnezeu a zis FA, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?’ “(Fac. 3, 1)

Fii atent la urzeala şi la planul plin de şiretenie pe care l-a născocit acest demon viclean când a văzut că omul, pe care l-a creat Dumnezeu, e înălţat la o aşa mare cinste şi că nu este aproape cu nimic mai prejos decât îngerii, cum spune profetul David: “Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri” (Psalmul 8, 5). Acest “cit puţin” i-a pricinuit păcatul neascultării, pentru că profetul a spus aceasta după cădere.

Aşadar, văzând stăpânitorul răului, diavolul, că pe pământ se află un înger pământesc şi topindu-se de ciudă că el, deşi făcuse parte din oştirile cereşti, a fost aruncat din slava demnităţii sale din pricina vicleniei şi a răutăţii sale prea mari, s-a folosit de un mare şiretlic ca să-i răpească omului bunăvoinţa lui Dumnezeu. După ce l-a făcut să fie nerecunoscător, l-a şi despuiat apoi de bunătăţile cele negrăite, dăruite lui de Dumnezeu, în marea Sa bunătate. Şi ce a făcut?

După ce a văzut el că această fiară, şarpele, în şiretenie, le întrece pe toate celelalte, aşa cum ne-a încredinţat şi fericitul Moise, spunând “şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” (Fac. 3, 1), s-a slujit de el ca de o unealtă şi, prin cuvinte amăgitoare, a atras în capcana pe care a întins-o vasul cel mai slab, adică femeia.
(Cuvântul II la Facere PGB 2, 410-412 PG 53, 126)

Marea amăgire a diavolului

După ce s-a folosit de această necuvântătoare ca să-şi alcătuiască planul viclean, prin şarpe a vorbit cu femeia şi i-a spus: “…Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Fac. 1, 3).

Observaţi, vă rog, cât de mare şi strigătoare la cer i-a fost nelegiuirea. A strecurat în vorbă ceva ce Dumnezeu n-a spus niciodată, prefăcându-se gata a-i povăţui de bine. S-a prefăcut că-i întreabă cu cele mai bune intenţii, ca şi cum le-ar purta de grijă, întocmai acesta este înţelesul cuvintelor: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” E ca şi cum ar spune: “de ce oare v-a lipsit de o desfătare aşa de mare? De ce nu vă dă voie să vă împărtăşiţi de toate bunătăţile raiului, ci v-a lăsat să vă desfătaţi de ele doar cu privirea?” De ce nu v-a îngăduit să aveţi parte de toate bunătăţile şi să vă bucuraţi de o desfătare mai mare decât aceea de a le privi ? A zis, oare, Dumnezeu … ?” De ce asta? întreabă diavolul. Ce câştig ar avea cineva să rămână în rai, dacă nu i se îngăduie a se bucura de toate bunătăţile lui, ba, pe deasupra, să mai şi sufere nespus privind, tânjind şi neputându-se bucura de gustul minunat şi de dulceaţa poamei?

Ai văzut cum, doar în câteva cuvinte, şi-a aruncat veninul, cum ar arunca o nadă?

Femeia ar fi trebuit să înţeleagă, din această încercare, sminteala diavolului şi că înadins îi spune lucruri care nu există; şi, mai ales, ar fi trebuit să-înţeleagă că se preface grijuliu doar ca să afle care sunt poruncile date lor de Dumnezeu, ca să-i ispitească să le încalce. (Cuvântul II la Facere PGB 2, 412 PG 53, 126)

Defăimarea Creatorului

Nu s-a mulţumit, însă, să se răzvrătească împotriva cuvintelor lui Dumnezeu. L-a defăimat pe Creator şi, ca un pizmaş, ca să poată aduce la mijloc înşelăciunea şi să-şi împlinească scopul, a făcut-o pe femeie să cadă.
“Nu, nu veţi muri” – spune – “dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi, ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Iată întreaga urzeală.

Ispita de a fi Dumnezeu

După ce a umplut paharul cu veninul ucigaş, l-a întins femeii. Ea n-a voit să-i vadă conţinutul aducător de moarte, deşi, dacă ar fi voit, ar fi putut să-l cunoască încă de la început. Dar, auzind de la satana că Dumnezeu i-a oprit de la împărtăşirea de fructele acelui pom, temându-Se că li se vor deschide ochii şi vor fi asemenea Lui, cunoscând binele şi răul, femeia s-a mândrit cu nădejdea de-a fi asemenea lui Dumnezeu, închipuindu-şi că o aşteptau lucruri mari pentru sine.

Acestea sunt planurile vrăjmaşului. Când cineva urcă la înălţimea unei trepte înşelând, Dumnezeu îl prăvăleşte în cea mai adâncă prăpastie.

Închipuindu-şi că va deveni întocmai ca Dumnezeu, a alergat la împărtăşirea de rodul oprit şi numai la el şi-a îndreptat cugetul şi gândul. La nimic altceva nu se mai gândea, decât cum să bea până la fund din paharul pe care i-l întinsese demonul cel viclean. (Cuvântul XVI la Facere PGB 2, 418-422. PG 53, 129)

Cum îl putem recunoaşte pe diavol?

Firea diavolului este să facă zarvă, să provoace nebunie şi să aducă mult întuneric, în timp firea lui Dumnezeu este să ne lumineze şi să ne înveţe cele ce se cuvine să facem, prin simboluri. (Cuvântul XXIX la Epistola I Corinteni PGB 18A.248. PG 61, 242)

Lucrarea diavolului este credinţa în mai mulţi dumnezei şi închinarea la idoli

Demonii duc pe oamenii la idoli, îi depărtează de Dumnezeu şi îi conving să nu creadă în viaţa veşnică. Diavolul, când e ocărât, nu face bine, dar şi când nu e ocărât îi vătăma pe cei ce cred în el şi-l cinstesc. (Cuvântul XXXII la Evanghelia după Matei PGB 10, 374. PG 53, 378)

Era un obicei la neamuri să-i socotească pe oameni dumnezei. De aceea, când te întreabă cineva de unde vine închinarea la idoli, să ştii care a fost începutul. Chiar şi pe apostoli, deşi erau oameni, îi socoteau dumnezei (Fapte 14, 11).

În acelaşi chip, şi diavolul s-a străduit, la început, din răsputeri, să le zdruncine oamenilor cucernicia, căci a zis: “Veţi fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5). Pentru că n-a reuşit, a încercat s-o facă mai târziu, străduindu-se mereu să-i determine pe oameni să creadă în zei. (La Daniil, cap.II PGB 8, 564. PG 56, 209)

Viclenia diavolului

Aceasta este viclenia fără seamăn a diavolului. Se străduieşte să-şi răspândească învăţăturile pierzătoare fie adăugând ceva, fie scoţând ceva, fie denaturând, fie interpretând greşit textul Scripturii. (Aceasta este explicaţia apariţiei sectelor, Not. Ed.) (Cuvânt la “Doamne, nu a omului este calea lui?” PGB 8A, 482. PG 57, 210-211)