[AlbertX]

Neputinţa diavolului în faţa lui Hristos

Când Hristos a flămânzit, spune evanghelistul, “… apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4, 5).
Auzise el glasul pogorât din ceruri, care spunea “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).

Îl auzise şi pe Ioan mărturisind câte şi mai câte despre El şi apoi L-a văzut că flămânzea. Era nedumerit. Nu-i venea a crede că Iisus era un om ca toţi oamenii, dar nici să accepte că era Fiul lui Dumnezeu nu putea, de vreme ce-L vedea flămând.

Chinuit de această nedumerire, rosteşte cuvinte care-i vădesc îndoiala. Nu ştia ce să creadă. Aşa cum, la începutul vieţii oamenilor, s-a apropiat de Adam şi l-a amăgit cu născociri, ca să afle adevărul, aşa şi acum.

De vreme ce nu cunoştea taina negrăită a dumnezeieştii iconomii şi cine era cu adevărat Acela Care stătea lângă el, I-a întins alte mreje, ca să afle ce lui îi era tăinuit şi ascuns.

Ce spune, dar? “De eşti Tu fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini”. N-a spus: “pentru că ţi-e foame” ci “De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu”, crezând că laudele Il vor ispiti.

De aceea a trecut sub tăcere foamea, ca să nu pară că, pomenind de un lucru care, vădindu-se, L-ar arăta necinstit, L-ar putea face de ocara lumii.

Diavolul nu cunoştea ce lucruri mari se împlinesc prin taina iconomiei şi credea că pomenind de foame L-ar face de ruşine pe Hristos.

De aceea, linguşindu-l, aminteşte numai de cinstea pe care o avea ca Fiu al lui Dumnezeu.

Ce face Hristos? Îi surpă mândria şi-i arată că foamea nu e un lucru vrednic de ruşine, nici nevrednic de înţelepciunea Sa, când tocmai foamea o trecuse diavolul sub tăcere voind să-l linguşească. Şi atunci, Hristos însuşi aduce vorba de ea spunând: “Nu numai cu pâine va trăi omul…” (Matei 4, 4).

Îşi începe, aşadar, răspunsul de la nevoia pe care o ari omul din partea stomacului.

Tu fii, rogu-te, atent, la răutatea demonului viclean, vezi de unde îşi începe războiul şi vezi cum nu-şi uită niciodată meşteşugul.

Aceleaşi înşelăciuni cu care l-a scos pe primul om din rai umplându-l de toate relele, le foloseşte şi acum ca să-şi împletească nada pentru Hristos. Vreau să spun, lipsa de înfrânară a pântecelui. Şi astăzi mai poţi asculta pe unii nu prea înţelepţi punând nenumărate rele pe seama neînfrânării pântecelui.

Chiar dacă demonii ne spun şi lucruri folositoare, nu trebuie să-i ascultăm

Hristos, însă, arătând că nici tirania foamei nu-l poate sili pe cel virtuos să facă vreun lucru necuvenit, rabdă foamea şl nu ascultă de porunca diavolului.

În acest fel ne învaţă că în nimic să nu ascultăm de diavol pentru că, din pricina lui, primul om s-a rupt de Dumnezeu şi I-a călcat porunca, Domnul Iisus nu oboseşte nicicând să te înveţe că nu trebuie să asculţi de diavol, orice ţi-ar cere, chiar dacă nu te îndeamnă deschis la neascultare şi la călcarea poruncii.

Dar ce spun eu neascultare? Chiar dacă demonii îţi cer să faci ceva folositor, nici atunci să nu-i bagi în seamă. Aşa le-a închis Hristos gura şi demonilor care-L vesteau Fiu al lui Dumnezeu (Luca 4, 3). Iarăşi, când demonii voiau să-l propovăduiască Fiu al lui Dumnezeu, Pavel i-a certat, chiar dacă propovăduirea lor era un lucru folositor.

După ce i-a smerit şi i-a făcut de ocară pe diavoli, zădărnicind uneltirile cu care voiau să ne piardă – cu toate că Vesteau învăţături mântuitoare – i-a depărtat, închizându-le gură şi poruncindu-le să tacă (Fapt, 16, 18 ).

De aceea, nici aici în pustie, Hristos n-a încuviinţat spusele diavolului, ci i-a zis: “Nu numai cu pâine va trăi omul …”, aceasta însemnând că Dumnezeu îl poate sătura pe cel înfometat şi cu cuvântul.

Mărturia o ia din Vechiul Testament ca să ne înveţe că nici atunci când aproape murim de foame sau pătimim dintr-o pricină sau alta, nicicând nu trebuie să ne depărtăm de Domnul nostru.