De ce se numește diavol?
Să lăsăm, dar, diavolul, care este foarte viclean. Este viclean nu prin fire, ci prin alegere și prin propria-i judecată. Că nu este rău prin fire să poți cunoaște din numirile sale.
Se numește diavol, adică “defăimătorul”, de la verbul “diavallo” (a defăima), fiindcă l-a defăimat pe om în fața lui Dumnezeu, spunând: “Nu degeaba Te slujește Iov. Ia întinde mâna Ta și atinge-Te de tot ce e al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în față.” (Iov 1, 9, 11). Iar pe Dumnezeu l-a defăimat în fața omului, zicând: “”Focul lui Dumnezeu a căzut din cer și a ars oile tale” (Iov l, 16). “Încerca să-l convingă că războiul venea de sus, din cer, voind să-l ridice pe rob împotriva Domnului și pe Domn împotriva robului.
Mai degrabă n-a reușit să-i ridice pe nici unul împotriva altuia. A încercat, dar n-a putut.
Dacă vezi un alt rob răzvrătindu-se împotriva Stăpânului, pe Adam adică împotriva lui Dumnezeu – Adam, care dăduse crezare defăimărilor aduse de diavol – să știi că diavolul nu cu puterea lui a biruit, ci din pricina nepăsării omului.
De aceea s-a numit diavol. A defăima sau a nu defăima nu ține de firea lui, ci este un act care se împlinește sau nu se mai împlinește, care se întâmplă sau care nu se mai întâmplă. Toate acestea nu sunt în fire și nici în substanță.
Știu că acest cuvânt despre substanță și despre “evenimente” nu este pe înțelesul tuturor, dar există și unii care au putință de-a urmări și cugetări mai subtile. Pentru ei am spus acestea. (Prin diavol se înțelege, în limba greacă, “cel care nu schimbă mintea din bine în rău”. (nota. Ed.)
|